Situaţia în care se află Bucureştiul azi oglindeşte de fapt întreaga ţară, pu­ţine oraşe ale României fiind con­stru­ite pentru a răspunde unei logici a traiului în comun.

 

„România ca ţară nu prea a avut planuri pentru dezvoltarea marilor oraşe, decât cu anumite excepţii. Zona Ardealului are ceva mai multă consistenţă în ceea ce priveşte organizarea oraşelor. Bucureştiul însă nu are nici în acest moment cadastru. Oraşele din Ardeal aveau acest lucru din vremea imperiului austriac. PUG-ul (planul urbanistic general) Bucureştiului nu se poate finaliza pentru că oraşului îi lipseşte cadastrul. De aici vine şi marea problemă de construcţie a Bucureştiului”, spune Dorin Ştefan, cel care deţine biroul de arhitectură cu acelaşi nume.

 

Principala problemă

 

Dorin Ştefan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, de semnătura sa fiind legate proiecte aproape emblematice ale Bucureştiului, ultimul fiind chiar Aviatorilor 8. Proiectul de lângă clădirea guvernului, finalizat anul acesta, a redat oraşului una dintre cele mai remarcabile construcţii executate în stil neoromânesc, vila Oromolu, şi a adus în inima Capitalei o clădire de birouri cu o „fluiditate“ cu totul aparte. 

 

De altfel, mai tot ce s-a construit în Bucureşti sunt iniţiative private, rezultatul nefiind însă cumva integrat într-o logică de dezvoltare a oraşului programată de autorităţi. De aici au rezultat şi marile probleme de aglomeraţie din ultimii ani. „Tot ce s-a întâmplat în Bucureşti în ultimii 20 de ani reflectă dezvoltarea iniţiativei private. Problema este că oraşul nu are o infrastructură publică pe care să crească iniţiativa privată, care să se dezvolte acolo unde managerii oraşului o planificaseră din vreme.”

 

De ce s-a întâmplat acest lucru?

 

„Problema dintotdeauna a Bucureştiului este că tot teritoriul oraşului este privat. Nu sunt spaţii care să aparţină oraşului şi care să deservească interesul colectiv. Acelea pe care le are fie au fost preluate în urma unor donaţii, acte rar întâlnite în istoria Bucureştiului, sau prin exproprieri. Această mentalitate este şi în prezent. Privatul deţine pământul, iar după Revoluţie această mentalitate a devenit şi mai importantă. Mai mult, după Revoluţie a devenit foarte greu să mai afli istoria unor proprietăţi. Legile proprietăţii private sunt în dezechilibru în raport cu legile urbanismului, în defavoarea urbanismului, a interesului colectiv. Bucureştiul nu are spaţii în proprietatea administraţiei prin care aceasta să poată realiza o gândire publică.”

 

Arhitectul spune că doar în perioada comunistă, în care tot pământul era al ţării s-a făcut o sistematizare a întregului oraş, dar şi aceasta a fost făcută cu prea puţină atenţie faţă de istoria oraşului.

 

„Astfel, în loc de a aduce unitate, acest proces a segregat oraşul.”