În urmă cu zece ani, pe atunci cancelarul Germaniei Angela Merkel şi preşedintele Rusiei Vladimir Putin îşi uneau forţele în sprijinul unui proiect de extindere a unui gazoduct rusesc controversat, Nord Stream.

Merkel asigura că opoziţia se înmoaie şi că eforturile „vor face mai sigure livrările de energie către Europa“, iar Putin că ceea ce va deveni cunoscut ca Nord Stream 2 nu va face Germania mai dependentă de gazele naturale ale Rusiei.

Germania a devenit între timp cel mai mare consumator de gaze naturale şi petrol ruseşti şi astfel unul dintre cei mai mari finanţatori ai bugetului şi armatei Moscovei. Berlinului i-a trebuit ca Rusia să provoace o criză a gazelor, să invadeze Ucraina şi să oprească gazele furnizate Poloniei şi Bulgariei pentru a accepta că, aşa cum mulţi au avertizat, Kremlinul foloseşte dependenţa Europei de energia rusă ca pe o armă, sau cel puţin ca pe un instrument de forţă geopolitică.

Acum, Germania nu ştie cum să se îndepărteze mai repede de gazele şi petrolul ruseşti. Sevrajul dat de dependenţă este foarte dureros pentru economia germană, cea mai mare din Europa, dar şi pentru economiile mai mici care depind de ea. Problema momentului este stoparea importurilor de ţiţei rusesc. Cu gazele este mai greu.

Înainte de război, Europa plătea Moscovei 250-450 de milioane de dolari pe zi (estimări diferite dau sume diferite) pentru petrol. Aproximativ jumătate din exporturile de petrol ruse se duceau în Europa, notează BBC. La gaze naturale, dependenţa UE de Rusia era de 40%. Anul acesta, plăţile către Moscova pentru gaze s-au situat la 200-800 de milioane de euro pe zi, potrivit Reuters.

Conducta care aduce petrol din Rusia în Germania se cheamă Drujba în rusă, Prietenie în traducere. Însă atacurile ordonate de Putin contra Ucrainei au distrus orice urmă de afecţiune, scrie Deutsche Welle. Drujba a fost inaugurată în anii 1960, transportând petrol cale de peste 5.000 de kilometri din ceea ce era atunci URSS în fosta Germanie de Est, până în Schwedt. Rafinăria din acest oraş german este acum o componentă importantă în planul general al UE de a se rupe de petrolul rusesc până la sfârşitul acestui an. Propunerea este susţinută de Germania.

De la izbucnirea războiului, guvernul german a reuşit să reducă dependenţa de ţiţeiul rusesc de la 35% la 12%, iar tot petrolul rusesc rămas se duce la rafinăria Schwedt. Însă oamenii locului se tem că un embargo total ar însemna moartea economică a comunităţii lor.

„Suntem foarte îngrijoraţi şi foarte şocaţi“, spune primăriţa din Schwedt, Annekathrin Hoppe, care a lucrat la rafinărie. Mulţumită petrolului rusesc şi rafinăriei, oraşul a reuşit să iasă cu bine din tranziţia economică de după căderea zidului Berlinului.

Cu peste 1.000 de angajaţi şi mai mult de 2.000 de alte afaceri care depind de ea, rafinăria s-a transformat în inima economică a regiunii. Cu benzina şi motorina produse acolo sunt alimentate 90% din maşinile din nord-estul Germaniei, inclusiv Berlinul.

Carburantul ajunge şi în Polonia, care cere un embargo total asupra gazelor şi petrolului din Rusia.

Primarul Hoppe se teme că închiderea rafinăriei va duce la prăbuşirea aprovizionării cu combustibil a regiunii şi a unor părţi din ţara vecină, cu efecte asupra serviciilor de urgenţă şi chiar aeroportului din Berlin. De aceea ministrul economiei Robert Habeck a făcut acum câteva săptămâni turul lumii, ajungând până în Norvegia şi Qatar, în căutare de alternative la energia rusă. Oficialul s-a dus şi în Polonia, unul dintre cei mai vehemenţi critici ai Nord Stream 2, unde a explicat cum a reuşit Germania să se îndepărteze de petrolul rus mai rapid decât s-a anticipat şi că economia poate supravieţui unui embargo, dar nu fără durere şi sacrificii. În orice caz, nu va urma un colaps economic. Explicaţiile ar trebui să fie un exemplu şi o motivare pentru alte guverne europene. Polonia n-a aşteptat războiul pentru a-şi croi un drum care s-o ducă departe de energia rusă, construindu-şi un terminal de gaze naturale lichefiate şi un gazoduct propriu până în Marea Nordului. 

În Germania, rafinăria Schwedt este singura care mai depinde de petrolul rus, aceasta pentru că acolo mai este o problemă: este deţinută de compania de stat rusă Rosneft, şi ea un instrument de forţă în mâinile Kremlinului. Rafinăria poate fi aprovizionată prin porturile germane şi poloneze, însă Rosneft se opune. Berlinul caută acum să schimbe legea pentru a permite statului german să naţionalizeze activele de energie considerate vitale pentru securitatea naţională. Rosneft a devenit acţionar majoritar la Schwedt, prin preluarea unui pachet de acţiuni deţininut de Shell, în noiembrie anul trecut, când SUA avertizau deja că Rusia îşi face planuri pentru invadarea Ucrainei.

Criza gazelor era deja în plină desfăşurare. Schimbarea de proprietar nu s-ar fi putut face fără aprobare din partea autorităţilor germane. Rosneft şi-a mărit amprenta în sectorul de rafinare german, urcând până pe locul doi, cam de când Merkel şi Putin au indicat că sunt hotărâţi să facă Nord Stream 2 realitate, adică în urmă cu zece ani. La un moment dat, compania rusă ajunsese responsabilă pentru un sfert din importurile de petrol germane. SUA au fost prima ţară care s-a descotorosit de petrolul rusesc.

În 2020, cei mai mari importatori de petrol rus din Europa au fost, în ordine descrescătoare, Olanda (dar această ţară este mai degrabă de tranzit decât mare consumator), Germania, Polonia, Finlanda, Slovacia, Italia, Lituania şi Ungaria. Dintre toate, doar Ungaria se opune planului Comisiei Europene de a stopa importurile de petrol rus. Slovacia cere mai mult timp decât celelalte pentru a face acest lucru.