“La perfide Anglettere” nu a fost prea iubită pe continent, duminică seara.

Tonul oficial îl dăduse, cu câteva zile în urmă, chiar şefa Comisiei Europene, nemţoaica Ursula Gertrud von der Leyen, prin intermediul unui purtător de cuvânt: Voi ţine pumnii Italiei! Neobişnuită declaraţie pentru un oficial cu o funcţie atât de înaltă.

În ziarele englezeşti pe care le-am citit în aceste zile un singur nume din afara Anglei, cu rezonanţă, şi-a manifestat susţinerea pentru echipa din insulă: actorul Tom Cruise. Dar el este american, iar pe americani îi doare în cot de fotbalul european.

Am urmărit finala campionatului european pe o terasă, alături de sute de bărbaţi şi de femei. Când Luke Shaw a deschis scorul pentru Anglia, în minutul 2, întreaga terasă a amuţit. Părea că totul s-a terminat înainte de a începe, părea că totul este aranjat: meciul se juca pe Wembley Arena, tot acolo unde Anglia eliminase Danemarca, după un foarte discutabil penalti. Când, în a doua repriză, Leonardo Bonucci a egalat, toată lumea a sărit în picioare, de parcă Hagi sau Dumitrescu înscriseseră în poarta Argentinei.

De unde atâta ostilitate? România nu s-a mai calificat la un turneu final de nici istoria nu mai ştie când. Românii nu au avut, prin urmare, niciun interes al lor aici. Acelaşi lucru s-a petrecut, bănuiesc, şi în Danemarca, de vreme ce, îmi spune un amic aflat în Suedia, suedezii au ţinut pumnii Italiei. Nu cred că Franţa a simţit altfel, în îndelunga confruntare cu Anglia (expresia „Perfidul Albion” datează din vremea Revoluţiei Franceze, când Anglia a promis să stea deoparte, dar apoi s-a răzgândit şi s-a aliat cu alte puteri împotriva Franţei). Şi nici danezii, dincolo de rezultatul din semifinala de săptămâna trecută, când au pierdut discutabil în faţa Angliei, nu au uitat chiar de tot că, pe la 1800, flota Albionului a distrus fără niciun avertisment flota daneză, chiar la Copenhaga, iar navele comerciale au fost hărţuite şi sechestrate, deşi cele două ţări nu erau în război.

Acum, desigur, România este departe de Anglia. Dar în Anglia sunt sute de mii de români, majoritatea lucrând în construcţii şi la munci mai puţin plătite, nedorite de localnici. Însă cine citeşte tabloidele britanice şi comentariile lor obscene la adresa românilor şi-ar putea da seama de ce românii din Anglia au ţinut, probabil, duminică seara, cu Italia. Despre scoţieni, care trăiesc în aceeaşi ţară cu englezii, nu mai este nimic de spus.

Nu am niciun fel de date sociologice pentru a explica simpatia continentului pentru Italia şi, în mod uimitor pentru dimensiunea ei, a românilor. Dar, foarte probabil, Brexitul a deschis răni din vechime care vin şi se adaugă celor noi, de pildă felul necioplit în care vameşii britanici se comportă cu europenii de pe continent care le intră în ţară.

Marea Britanie a fost cel mai mare imperiu din întreaga istorie a omenirii. Acel imperiu nu a fost construit cu politica „soft power”. Acum englezii, ieşiţi din UE, ar vrea să se întoarcă acolo, la vremurile istorice. Dar acest lucru le reaminteşte altora că englezii nu sunt chiar „lorzii” care ne sunt descrişi în cărţile de poveşti şi că şi-au încălcat cuvântul dat în momente esenţiale ale istoriei. Francezii, care-l divinizează pe Napoleon I, nu pot uita că englezii i-au promis protecţie împăratului, pentru ca mai apoi să-l exileze pe insula Sf. Elena. Aceste răni care păreau tămăduite de unitatea continentului pare că se redeschid. Felul în care continentul a reacţionat faţă de un joc banal până la urmă, poate indica însă direcţia relaţiilor dintre UK şi UE.