Întrebat de creşterea dobânzilor şi efectul asupra celor care au luat credite, Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a răspuns luni, acum o săptămână: Nimeni nu şi-a luat în România credit cu pistolul la tâmplă.

Adică cei care au luat credite au ştiut ce fac, au ştiut la ce se angajează atunci când s-au împrumutat la bancă.

Problema este că între timp, şi asta nu le-a spus nimeni atunci când au luat credite cu dobânzile mici, dobânzile au crescut exponenţial, ROBOR de trei ori, IRCC de patru ori numai într-un an. Nu cred că băncile au făcut clienţilor o simulare cu ce rate vor plăti dacă dobânzile vor creşte aşa cum au crescut. Bineînţeles că nimeni nu ştia acest lucru.

Dar oamenii cer explicaţii.

Bineînţeles că Banca Naţională, toate băncile, toţi economiştii şi analiştii se ascund în spatele creşterii inflaţiei, o evoluţie pe care nimeni nu a prevăzut-o, deşi ani de zile se spunea că toată această printare de bani la un moment dat va aduce şi creşterea inflaţiei.

Problema este că tot mai mulţi oameni cred - şi nu numai cei care nu au educaţie financiară, ci dimpotrivă -, că totul este o conspiraţie a băncilor, a finanţelor mondiale, a lui Isărescu, care e pus de “Banca Mondială” să-i sărăcească pe români, cărora le-a crescut salariile prea mult în ultimul timp.

În conferinţa de săptămâna trecută, guvernatorul a spus că aglomeraţia de pe şosele arată că nu este nicio criză, că nu este nicio recesiune. Dacă ar merge şi prin cafenelele de la birourile de corporatişti, care au credite şi cărora le-a explodat rata, dacă ar merge la grătarele românilor, ar afla ce cred oamenii despre această creştere a inflaţiei, despre creşterea preţurilor la energie, despre conspiraţiile mondiale.

Sunt multe întrebări la care nu există răspunsuri, cum ar fi: de ce cresc preţurile la energie dacă noi, România, avem energia noastră?; de ce au crescut preţurile la alimente, la produsele alimentare, dacă noi putem să ne hrănim pe noi şi toată Europa?; de ce preţurile produselor sunt mai mari în România, iar salariile sunt mai mici la noi?; de ce benzina este atât de scumpă dacă noi avem petrolul nostru?; de ce trebuie să lucrăm pentru austrieci, francezi, care ne dau salarii mici?; cu ce ne ajută Uniunea Europeană şi Occidentul, că nu o ducem mai bine?.

Iar acest gen întrebări poate continua.

Oamenii nu primesc răspunsuri, iar dacă primesc sau citesc, nu cred în ele. Aceasta ar putea fi una dintre explicaţiile de ce în sondaje oamenii spun că înainte se trăia mai bine. Şi, paradoxal, acest lucru este spus nu de bunici sau de părinţi, care au trăit şi perioada comunistă, ci de cei tineri, care au auzit de la aceştia că era mai bine înainte.

Iar declaraţia lui Mugur Isărescu din vară, că băncile “au cam sărit calul cu creşterea ROBOR-ului”, alimentează teoriile conspiraţiei cum că băncile au conspirat ca să ia banii românilo sau să le ia casele, ca să-i trimită să stea în chirie, pe care o vor plăti străinilor.

La noi, dar şi peste tot în lume, deschiderea unei investigaţii a Consiliului Concurenţei înseamnă automat, în percepţia publică, că băncile, în cazul nostru, sunt vinovate de creşterea ROBOR. Restul nu mai contează.

În 2008 Mugur Isărescu a scăpat de presiunea publică legată de creşterea cursului valutar leu/euro prin declaraţia publică că asupra leului a avut loc un atac speculativ din partea băncilor. La fel ca atunci, Isărescu a pasat problema creşterii ROBOR-ului către bănci.

Prea puţină lume îşi mai aminteşte că investigaţia deschisă de Consiliul Concurenţei legată de atacul speculativ din toamna lui 2008 nu a găsit nimic, nu a găsit nicio înţelegere între bănci. Atacul speculativ a fost, pentru că suntem într-o piaţă deschisă, dar băncile nu s-au înţeles asupra acestui lucru.

Revenind la declaraţia de săptămâna trecută a guvernatorului BNR, că nimeni nu a luat credit în România cu pistolul la tâmplă, adică trebuiau să se aştepte la creşterea dobânzilor, trebuie să spunem că oamenii vin să ia credite pentru a-şi cumpăra un apartament, o maşină, iau credite de nevoi personale pentru a pleca în vacanţă, pentru a avea bani de a ieşi în oraş, nu ca să se afle în treabă, ci că trebuie să-şi satisfacă anumite nevoi.

Dacă nu ar fi satisfacerea acestor nevoi ale societăţii de astăzi, am fi rămas în Epoca de piatră sau am fi în stradă, manifestând împotriva guvernului, statului, oamenilor bogaţi.

Românii iau credit să-şi cumpere o casă sau iau credit de nevoi personale pentru a da avansul pentru o casă pentru că au nevoie de case, pentru că tinerii au nevoie să locuiască singuri, să fi independenţi, să nu mai stea cu părinţii.

Tinerii vor să aibă viaţa lor, fetele vor să aibă propriul apartament pentru a nu mai depinde de alţii.

Dacă tinerii nu ar avea acces la credit pentru locuinţe, ar sta în fiecare zi întrebându-se în sinea lor când mor bunicii, ca să le ia apartamentele şi să se mute ei acolo.

Cei care aveau 20-30 de ani în anii ’90 şi nu au avut noroc de părinţi cu bani, nu aveau altă variantă decât cea ca bunicii/unchii sau nişte bătrâni luaţi în îngrijire să moară, ca să se mute ei în apartamentele respective.

În anii ’90 inflaţia era la ceruri, dobânzile la credite depăşeau 100%, iar băncile nu prea dădeau împrumuturi persoanelor fizice. Aşa că o întreagă generaţie a stat cu părinţii sau în gazdă. La salariile de atunci, era destul de greu să acomodezi şi chirie şi să-ţi mai rămână şi ceva bani.

Oamenii au nevoie de credite nu numai pentru achiziţia unei case – şi noroc că în continuare apartamentele sunt ieftine în România –, ci şi pentru a-şi cumpăra o maşină, pentru a merge în excursii, pentru a ieşi în oraş, la restaurant, la o cafenea etc.

Aceasta este societatea de astăzi, cu aceste nevoi, că doar nu vrem să dăm timpul înapoi şi să trăim ca-n anii ’80 şi chiar ’90. Dacă pui bani deoparte, ajungi să ai casa ta pe la 50 de ani, atunci când îţi trece tinereţea.

Prin credit, dacă ai un salariu rezonabil - iar în România, cu un salariu mediu de 4.000 de lei pe lună poţi lua un credit pentru apartament -, poţi avea acces la un nivel de trai mai bun, care înainte era rezervat doar celor cu bani sau celor care aveau poziţii de top, cu salarii mari.

Ca să mergi în Grecia, Turcia, Italia, Spania etc., nu trebuie să ai o tonă de bani. În caz contrar, dacă oamenii nu au acces prin credit la acest vacanţe, mulţi se vor întreba ce folos au din deschiderea lumii, din globalizare, dacă nu au acces şi nu pot să meargă acolo.

Creditul are funcţia de a reduce şi tensiunile sociale, de a da acces oamenilor la anumite servicii şi produse când sunt tineri.

Când ai 50-60-70 de ani nu mai ai ce să faci cu banii, pentru că atunci trebuie să te îngrijeşti mai mult de sănătate decât de a ieşi cu prietenii la Starbucks sau la Pizza Hut. Atunci banii se duc mai degrabă pe proteze dentare decât pentru “a te simţi bine” sau a vedea lumea.

Dacă nu ar fi fost deschiderea pieţei de credite începând cu anii 2000, economia nu ar fi crescut, nu ar fi apărut atât de multe companii private româneşti, salariile nu ar fi crescut şi în mod cert nu ar fi plecat numai 4-5 milioane de români din ţară, ci 10 milioane. Creditul, în special creditul pentru case, a stopat plecarea din ţară petru mulţi tineri, care au putut să-şi facă un rost în România.

Este adevărat că în România nimeni nu le-a pus oamenilor pistolul la tâmplă să ia credite, dar ar fi bine ca BNR, Mugur Isărescu, să încerce să explice mai mult cum este cu această creştere a dobânzilor şi să facă mai mult pentru ca oamenii să nu creadă că această creştere a dobânzilor este îndreptată împotriva lor.

Mugur Isărescu spune că atâta timp cât inflaţia nu scade, dobânzile nu au cum să scadă.

Dar inflaţia este principala responsabilitate a BNR, conform statutului.