O conferinţă organizată ieri de Patronatul producătorilor de gaze din România din care fac parte OMV Petrom, Romgaz şi mai nou Black Sea Oil & Gas, care a dat drumul la exploatarea offshore din Marea Neagră, a pus pe masă fractura logică în care se află această industrie astăzi.

Pe de o parte toată lumea caută cu disperare căi alternative la gazul rusesc -  au fost aduşi la Bucureşti, probabil în premieră, miniştri ai energiei din Azerbaidjan, Turcia, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Republica Moldova şi Ucraina – pe de altă parte compania care deja exploatează noile resurse de gaz ale României din Marea Neagră, Black Sea Oil & Gas spune că vinde gazul către Engie Trading şi că această companie poate vinde gazul oriunde.

„Depinde de ei ce fac cu gazul mai departe, îl vând pe platformele de trading. Treaba noastră este doar să aducem gazul la ţărm şi să îl vindem. Nu este treaba noastră cine îl consumă mai departe”, a spus nonşalant Mark Beacom, CEO al companiei americane, deţinute de unul dintre  cele mai mari fonduri de investiţii din lume, Carlyle.

Întrebat cum ar putea România să îşi garanteze aprovizionarea de gaz din resursele din Marea Neagră, Mark Beacom a devenit chiar nervos, cerând să nu mai fie citat.

Dealtfel, în pofida întrebărilor uriaşe pe care opinia publică le are în ceea ce priveşte siguranţa aprovizionărilor cu gaz în perioada următoare, în privinţa preţurilor la energie şi a situaţiei din piaţă, oficialii celor mai mari companii de producţie de gaz din România, Romgaz şi Petrom OMV, prima controlată de statul român şi la cealaltă statul deţinând o participaţie semnificativă, au refuzat să dea declaraţii detaliate presei.

Nici ministrul energiei nu a dorit să răspundă la întrebări în condiţiile în care criza energetică ar putea fi sursa destabilizării complete a economiei în perioada următoare. Şi iată cum, deşi se spune că avem economie de piaţă şi o presă liberă, opinia publică este pur şi simplu ignorată iar cei plătiţi din bani publici sau de către companiile de stat au atitudinea arogantă de dinainte de ‘89: ştim noi mai bine ce trebuie făcut, nu ne deranjaţi cu întrebări că ne ţineţi din treabă.

Când zeci de întreprinderi se pregătesc să-şi închidă activitatea pentru că nu pot face faţă preţurilor la gaze şi energie electrică, ministrul energiei fuge efectiv din faţa întrebărilor presei.

Este evident însă că prezenţa la Bucureşti a miniştrilor energiei din regiune arată cât de complicată este situaţia pe piaţa gazului. Toată lumea dă din colţ în colţ şi vrea să facă într-o lună ce n-a făcut de trei decenii: crearea unei surse alternative atât la gazul rusesc cât şi la transportul prin Ucraina.

În 1996-1997, se punea pe masă proiectul Nabucco, o conductă care ar fi trebuit să aducă gaze naturale din Azerbaidjan şi Iran, prin Turcia, Bulgaria, România şi Ungaria până la Viena. A fost un fiasco.

Azi, septembrie 2022, speranţa României de a-şi acoperi importul de gaz necesar  - 15-20% din consumul local, restul fiind din producţia locală - este un interconector între Grecia şi Bulgaria, pe unde gazul adus din Azerbaidjan să urce spre Giurgiu.

Grecii aduc gaz din Azerbaidjan prin TAP-TANAP, o conductă făcută între timp prin Turcia şi care merge spre Italia. Aceasta a înlocuit practic Nabucco.

Problema este că Azerbaidjanul spune acum că cererea e mult mai mare decât poate livra. „Zece ţări ne-au cerut gaze. Avem un parteneriat strategic cu România, vom vedea ce putem face”, a spus ieri politicos ministrul azer al energiei,  Parviz Shahbazov, de departe cel mai important din sală ieri, fiind omul cu gazul de care depind azi toţi.

Azerbaidjanul a exportat anul trecut circa 8 mld. metri cubi în Europa, dar cantitatea este nesemnificativă, la consumul anual de circa 400 de mld. metri cubi al UE. România consumă anual circa 10-11 mld. metri cubi, din care importă 15-20% din Federaţia Rusă.

Deci ar fi nevoie de 1,5-2 mld. metri cubi în caz de oprire a gazului rusesc. Interconectorul de la Giurgiu are o capacitate de 1,5 mld. metri cubi, dar nu tot gazul care va ajunge aici va fi folosit în România, pentru că depinde cui îl vând azerii.

Grecii şi-au arătat şi ieri disponibilitatea să livreze gaz mai la nord, din ce trece pe la ei şi din tancurile de gaz lichefiat (LNG) care ar trebui să ajungă în portul din Alexandroupoli, care construieşte acum un terminal LNG de 5,5 mld. mc. Dar pe acest gaz se bate nu numai Bulgaria, ci şi Serbia şi Macedonia de Nord. Şi oricum terminalul va fi gata în decembrie 2023.

Moldovenii, care sunt şi mai departe de noile surse de gaz, ce să mai spună? Vicepremierul Republicii Moldova, Andrei Spânu, a făcut apel la solidaritate. Moldova se poate baza doar pe gazul românesc. Chişinăul a trecut deja anumite centrale pe păcură „Piaţa gazului nu este o piaţă de fapt. Gazul înseamnă geo-politică”, a spus Spânu, demonstrând încă o dată că adevărul este spus de cei care nu mai au ce pierde.

Şi când toată lumea dezbate interconectări şi noi conducte şi este evident că cea mai mare problemă în perioada următoare este accesul propriu-zis la gaz, posibilitatea de a aduce fizic gazul, România nu are garanţia că gazul extras deja din Marea Neagră sau cel care va fi extras în viitor de consorţiul OMV Petrom -Romgaz, de pe teritoriul României, va fi consumat în România.

În Marea Neagră sunt rezerve certe de cel puţin 150 miliarde de metri cubi, adică peste 10 de ani consum anual al României. Prezenţi la manifestarea de ieri, reprezentanţii OMV Petrom nu au explicat de ce întârzie exploatarea, cu toate că legea offshore a fost deja modificată aşa cum au cerut: cu un nou nivel al redevenţelor şi cu scoaterea pragului de minim 50% vânzare pe piaţa locală. Ar mai rămâne nişte modificări de făcut. Care sunt?  Opinia publică nu are dreptul să afle. Ce atâta transparenţă despre cum vor fi exploatate resursele României?

La final, şefii OMV Petrom, Romgaz şi ministrul energiei au plecat împreună. Ştiu ei mai bine ce este de făcut, nu?