Unul dintre primele obiective majore atinse de armata rusă în războiul contra Ucrainei este ocuparea zonei prin care trece canalul de alimentare cu apă din Nipru a Crimeii, un teritoriu arid şi lovit de o secetă cruntă după anexarea acestuia de către Rusia în 2014. Ucrainenii blocaseră canalul. La rândul lor, ruşii se pare că vor să-i înseteze pe ucrainenii nesupuşi. Setea este o senzaţie mult mai puternică decât foamea.

Apa este cea mai de bază necesitate a omului şi există dovezi că armata rusă a încercat să lovească una din principalele surse de aprovizionare cu apă ale oraşului ucrainean Chernihiv, din nordul ţării, aproape de graniţa cu Belarus. O staţie de pompare de la periferie a fost lovită pe 14 martie, scrie BBC. Atacul, efectuat cel mai probabil cu mortiere şi tunuri grele dinspre poziţiile ruse, după cum spun specialişti occidentali care au analizat imaginile din satelit, a avariat serios un rezervor de apa şi a distrus o cameră de control, potrivit companiei de apă a oraşului.

Pe lângă muncitorii uzinei de apă, în perimetru s-ar fi adăpostit civili fugiţi din calea bombardamentelor. Au fost victime. Atacul ar fi durat trei zile şi ar fi distrus şi alte facilităţi ale infrastructurii de alimentare cu apă a Chernihivului. Dar se pare că ruşii văd apa ca pe o armă mult mai devastatoare. În primele ore ale zilei de 26 februarie 2022, apărarea antiaeriana ucraineană a doborât o rachetă rusească care s-ar fi îndreptat spre un baraj de pe fluviul Nipru din apropiere de Kiev, capitala ţării.

Lacul de acumulare din spatele barajului hidroenergetic, pe care forţele ruse au încercat fără succes să-l captureze în prima zi de invazie în Ucraina, se întinde pe 110 km, acoperind o suprafaţă echivalentă cu două treimi din cea a Londrei. Dacă barajul ar fi fost distrus, 1,2 kilometri cubi de apă s-ar fi dezlănţuit ca un torent de distrugere diluviană, ca un potop apocaliptic, inundând întregul mal stâng al oraşului Kiev şi posibil distrugând alte baraje în aval, poduri şi chiar ameninţând centrala nucleară Zaporijjea, scrie Euractiv.

Nenumărate persoane s-ar fi înecat sau ar fi fost strămutate din casele distruse, iar porţiuni mari din teritoriul Ucrainei ar fi rămas fără electricitate, apă şi transport. Câteva zile mai târziu, un baraj auxiliar de pe lacul de acumulare Kiev a fost aruncat în aer. Imaginile din satelit arată că breşa a provocat inundaţii extinse în valea joasă a râului Irpin.

Până la jumătatea lunii martie, apa ajunsese la casele din satul Demidiv, unde se dădeau lupte aprige când forţele armate ale lui Putin încercau să captureze Kievul. Ambele părţi din conflict au dat vina una pe cealaltă pentru distrugerea barajului. Pe 15 aprilie, potrivit presei Kremlinului, apărarea antiaeriană rusă a respins un atac cu rachete prin care ucrainenii au încercat să lovească hidrocentrala Kakhovka. Tass descrie efectele eventualei reuşite a atacului ca apocaliptice.Dramatismul este accentuat de faptul că rămăşiţele rachetelor ucrainene doborâte de armata rusă au căzut pe o grădiniţă. Soldaţii ruşi au salvat victimele. Totul se întâmplă, însă, pe teritoriul Ucrainei.

Barajul vizat reglează fluxul de apă spre Crimeea, dar, cel mai important, permite accesul armatei ruse spre Herson, primul oraş ucrainean important cucerit de ruşi. Una dintre primele acţiuni pe care le-au întreprins forţele ruse în primele zile ale invaziei a fost aruncarea în aer a unui baraj pe Canalul Crimeei de Nord, în aceeaşi regiune Herson.  Barajul a fost construit de Ucraina în 2014 pentru a lăsa Crimeea fără apă după anexarea cu forţa a regiunii de către Rusia. Moscova a acuzat, de asemenea, Ucraina că dat drumul la apă din lacul de acumulare Oskil pentru a încetini orice avans al Rusiei către Donbas. Kievul este acuzat şi că „se pregăteşte să arunce în aer” baraje şi diguri de-a lungul Niprului de jos, deşi astfel de acuzaţii pot reflecta mai degrabă intenţiile Rusiei decât realităţile de pe teren, comentează Euractiv.

Acuzaţiile reciproce arată folosirea apei ca armă atât de către Ucraina, care se apără, cât şi de Rusia, o ţară agresoare mult mai mare şi mai puternică. Observatorii sunt din ce în ce mai îngrijoraţi de faptul că utilizarea apei ca armă va escalada pe măsură ce războiul continuă, cu consecinţe devastatoare. În Mariupol, ca şi în alte oraşe asediate, Rusia a tăiat aprovizionarea cu apă ca parte a ceea ce New York Times descrie drept o „tactică deliberată de a încerca înfometarea oraşului, căruia în urmă cu nici două luni îi dădeau viaţă 430.000 de locuitori, şi de a-l forţa astfel să se predea”. Mai recent, Mikolaiv, un oraş al apelor din sud, foarte aproape de Herson,  este aprovizionat de voluntari cu apă tocmai din Odesa pentru că sursele sale de apă potabilă au fost distruse de bombardamentele ruseşti. Mikolaiv nu a fost cucerit, cu toate că a fost asaltat de tancuri ruseşti de mai multe ori şi este bombardat încă de la începerea invaziei.

În întreaga lume există o mulţime de exemple în care tensiunile cauzate de controlul apei sunt mari – conflictul de la Marea Aral în care sunt implicate Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan şi Kârgâzstan; conflictul de pe fluviul Iordan între statele levantine; disputa pentru fluviului Mekong dintre China şi vecinii săi din Asia de Sud-Est. Niciunul din aceste puncte fierbinţi nu a devenit încă război.

Folosirea apei ca armă de război nu este ceva nou. Apa a jucat mult timp un rol central în asediu şi alte strategii de război. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când trupele naziste au măturat Ucraina în august 1941, poliţia secretă a lui Iosif Stalin a aruncat în aer un baraj hidroelectric de pe Nipru, cel din oraşul Zaporijjea, pentru a încetini înaintarea inamicului. Apa din lac a inundat satele de pe malurile fluviului, ucigând mii de civili şi militari de ambele părţi ale conflictului. Estimările privind victimele umane variază de la 5.000, la 100.000 de persoane.

Mai recent, folosirea apei ca armă de război a fost o practică larg răspândită şi sistematică în conflictele din Siria şi Irak. În 2015, ISIS a blocat intrarea apei în barajul Eufrat pentru a înseta zonele din aval. Dimpotrivă, lângă Fallujah, forţele ISIS au inundat anumite zone pentru a forţa locuitorii să plece şi pentru a devia atacurile. Şi la sud de Tikrit, ISIS a contaminat în mod deliberat apa cu ţiţei.

Apa a fost folosită ca armă şi în Siria. În martie 2017, Pentagonul a bombardat cel mai mare baraj al Siriei de pe Eufrat, Tabqa. Dezastrul a fost evitat doar de muncitorii de la hidrocentrala barajului, care şi-au riscat viaţa pentru a preveni revărsarea. Apa a fost o armă pentru Turcia în conflictul său de lungă durată cu kurzii. Miliţiile susţinute de Ankara au întrerupt în mod deliberat aprovizionarea cu apă a circa 500.000 de oameni care trăiesc în nord-estul Siriei. Problemele au fost exacerbate de construirea de baraje şi de schemele de irigare din Turcia, care au redus drastic debitele din aval către Siria şi Irak.

Controlul izvoarelor sau a cursului superior al unui râu sau fluviu a devenit un avantaj strategic contra vecinului.

În întreaga lume există o mulţime de exemple în care tensiunile cauzate de controlul apei sunt mari – conflictul de la Marea Aral în care sunt implicate Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan şi Kârgâzstan; conflictul de pe fluviul Iordan între statele levantine; disputa pentru fluviului Mekong dintre China şi vecinii săi din Asia de Sud-Est. Niciunul din aceste puncte fierbinţi nu a devenit încă război, notează BBC. Dar vremea devine extremă, cu secete prelungite sau cu inundaţii distrugătoare. Picătura care a umplut barajul poate dezlănţui un tsunami militar. Un val se vede deja la orizont. Egiptul, Sudanul şi Etiopia depind toate de apa din Nilul Albastru şi au schimbat mult timp lovituri politice din cauza proiectului Great Ethiopian Renaissance Bar (GERD) din amonte – un baraj construit cu 5 miliarde de dolari şi de trei ori mai mare decât Tana, unul din marile lacuri africane, aparţinând Etiopiei.

Când guvernul etiopian a anunţat va merge mai departe cu planurile sale indiferent de ce zic vecinii, Egiptul şi Sudanul au organizat un exerciţiu de război comun în luna mai a acestui an, numit în mod explicit „Gardienii Nilului”. Aceste tensiuni au, probabil, cel mai mare risc de a se revărsa într-un război pentru apă. Există câteva puncte fierbinţi şi în alte părţi ale lumii. Oficialii pakistanezi, de exemplu, au descris strategia Indiei de utilizare a apei din amonte drept „război de generaţia a cincea”, în timp ce preşedintele uzbec Islam Karimov a avertizat că disputele regionale cu privire la apă ar putea duce la război. „Nu voi numi anumite ţări, dar toate acestea s-ar putea înrăutăţi până la punctul în care rezultatul ar fi nu doar o confruntare serioasă, ci chiar şi războaie”, a spus el. Potrivit ONU, circa 40% din populaţia lumii nu are acces suficient la apă. Iar efectele încălzirii climei abia au început să se facă simţite serios.