„Comisia Europeană a aprobat acordarea de către România a unei scheme de ajutor în valoare de 3 miliarde de euro (15,22 miliarde de lei) în sprijinul instalaţiilor care produc energie eoliană onshore şi solară fotovoltaică, în vederea promovării tranziţiei către o economie «zero net», în conformitate cu Planul industrial al Pactului verde“, a anunţat Comisia Europeană.

♦ România este pe punctul de a intra într-o nouă schemă de sprijin pentru producătorii de energie verde, în contextul în care nu a terminat nici povestea cu certificatele verzi care au alimentat primul val de regenerabile din 2009-2014 ♦ Oamenii din industrie spun însă că schema de contracte pentru diferenţă (CfD-uri) va asigura doar o rentabilitate minimală, un return de o cifră pentru investitorii în regenerabile şi că nu va distorisiona piaţa ♦ Pe de altă parte, tehnologii mai puţin mature, ca stocarea, reactoarele SMR sau hidrogenul, nu beneficiază de acelaşi suport, gazul este trecut cu vederea, iar industria este în corzi, cerând la rândul ei ajutoare de stat care nu apar ♦ Direcţia dictată de Bruxelles însă este clară, ea prevede creşterea accelerată a proiectelor de energie solară şi eoliană, chiar dacă tehnologia nu e produsă aici, astfel că schema de CfD-uri va impulsiona dezvoltările în numele decarbonizării.

„Comisia Europeană a aprobat acordarea de către România a unei scheme de ajutor în valoare de 3 miliarde de euro (15,22 miliarde de lei) în sprijinul instalaţiilor care produc energie eoliană onshore şi solară fotovoltaică, în vederea promovării tranziţiei către o economie «zero net», în conformitate cu Planul industrial al Pactului verde“, a anunţat Comisia Europeană.

Vor fi eligibile, în cadrul măsurii, proiectele de construcţie şi exploatare a unor instalaţii noi de producere de energie electrică din surse solare fotovoltaice şi din surse eoliene onshore. Ajutorul va fi acordat prin proceduri de licitaţie competitivă şi va lua forma unui contract bidirecţional pentru diferenţă (CfD), a mai anunţat Comisia.

În linii mari, astfel de contracte pentru diferenţă (CfD) prevăd ca producătorului de energie să-i fie garantat un preţ minim de vânzare. Practic, investiţia devine astfel lipsită de riscuri şi apetisantă pentru bănci, mai ales în contextul scăderii dramatice a preţului la energie.

Dar ce este important este că banii, cele 3 miliarde de euro, vor veni din Fondul pentru Modernizare, după cum a anunţat Sebastian Burduja, ministrul energiei. Banii vor fi utilizaţi pentru a susţine montarea a 5.000 MW în proiecte de energie regenerabilă, prima licitaţie care urmează să fie organizată vizând proiecte de 2.000 MW.

„Aceste fonduri vor veni din Fondul pentru Modernizare, unde de asemenea suntem în linie dreaptă cu aprobarea. 5.000 MW energie verde (3.000 MW parcuri solare şi 2.000MW parcuri eoliene), şi reprezintă cea mai mare investiţie pentru tranziţia energetică a României. Prin con­trac­tele pentru diferenţă, în urma unei proceduri competitive publice şi transparente, vom fixa preţul de vân­zare a energiei electrice generate de aceste investiţii pentru următorii 15 ani“, a declarat Sebastian Burduja, ministrul energiei, într-o intervenţie pe reţeaua de socializare LinkedIn.

Întrebarea care se ridică este cum va fi stabilit acel preţ garantat şi dacă nu cumva prin fixarea unui preţ pe o perioadă de 15 ani de zile, mai ales în contextul actual, nu există riscul de a menţine preţul energiei sus, în mod nejustificat.

„Pentru toţi românii, aceste investiţii înseamnă un preţ mai mic al energiei electrice pe termen mediu şi lung, un aer mai curat şi o producţie mai mare de energie“, dă asigurări ministrul energiei.

Mai departe, jucătorii din industrie spun că foarte importante vor fi con­diţiile de eligibilitate pentru pro­iectele care pot intra în schema de CfD.

„Ce­rem publicarea cât mai curând a documentelor formale, astfel încât in­vestitorii să îşi poată pregăti proiectele. Trebuie să vedem criteriile de eligi­bi­li­tate cât mai rapid“, spune Liviu Gavrilă, vicepreşedintele RWEA (Romanian Wind Energy Association).

„Prin această schemă, se va asigura o rentabilitate minimală a proiectelor şi este necesară ţinând cont de costurile de finanţare mai mari din România, dar şi pe fondul lipsei de siguranţă a livrărilor, care se poate diminua odată cu electrificarea economiei şi creşterii consumului“, a mai spus Gavrilă.

Părerile sunt însă împărţite privind oportunitatea susţinerii prin CfD-uri a proiectelor de energie verde, acolo unde tehnologia este deja matură, în contextul în care alte zone care chiar au nevoie de suport, precum stocarea sau hidrogenul, bat pasul pe loc. Graba privind demararea primei licitaţii de CfD-uri este dată de faptul că România, prin PNRR, s-a angajat să semneze până la finalul anului trecut primele astfel de contracte pentru producţia de energie din surse regenerabile. Mecanismul CfD este o creaţie a BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi a Ministerului Energiei.

România ar trebui ca în următorii şapte ani să aibă o dezvoltare semnificativă pe zona de unităţi de producere de energie, vedeta fiind desigur energia verde. Astfel, dacă în vechiul PNIESC (Planul Naţional Integrat în domeniul Energiei şi Schimbărilor Climatice) România trebuia să ajungă în 2030 la 25 GW putere instalată, de la 18,6 GW în prezent, în actualul PNIESC ţinta este setată pentru 30 GW. Pe zona de proiecte solare, România ar urma să ajungă la o capacitate instalată de 8,3 GW, faţă de 5 GW în vechiul PNIESC şi 1,4 G în prezent. Solarul va deveni astfel forţa dominantă ca şi capacitate din sistemul de producţie local, depăşind cei 6,9 GW ai Hidroelectrica. Energia eoliană ar trebui să ajungă la o capacitate de 7,6 GW, de la 5,2 GW în vechiul PNIESC şi circa 3 GW în prezent. Dar dincolo de partea de energie verde, una dintre cele mai importante direcţii de creştere este producţia de energie pe bază de gaze, unde România ar trebui să ajungă la o capacitate de 4,4 GW, de la 2,9 GW în prezent. Calculele arată că pentru realizarea acestor proiecte vor fi necesare investiţii de 17 mld. euro, lucru care arată amploarea planurilor pe care le are România în ceea ce priveşte producţia de energie până în 2030, după un parcurs foarte modest în ultimele 3 decenii.