Părinţii mei m-au învăţat un lucru: «Lucrează ca şi cum ai avea să trăieşti în veci, roagă-te ca şi când ar fi să mori mâine!»„, spune Richard Hutton, proprietarul afacerii cu paste făinoase din Satu Mare care îi poartă numele. Citatul lui Benjamin Franklin este o învăţătură primită de la tatăl său, de la care a moştenit şi fabrica locală de paste pe care o conduce din 2001. Pentru el şi restul familiei aceasta a devenit un mod de viaţă: „...le producem de mai bine de două decenii şi nu ne-am gândit că am putea vinde vreodată afacerea„. Prin „noi„, Hutton se referă şi la alţi membri ai familiei. De pildă, sora lui este gestionară la un depozit în apropiere de Satu Mare unde lucrează timp de opt ore; mama lor lucrează la acelaşi depozit; soţia coordonează angajaţii din fabrică şi se ocupă de „creşterea viitorilor acţionari„, respectiv cei patru copii. Speră că toţi se vor implica, la rândul lor, în afacere. Firma, care are 40 de angajaţi, a crescut în ultimii cinci ani de la circa şase milioane de lei în 2009 până la peste opt milioane de lei în 2012; capacitatea de producţie a ajuns la 2.000 de tone de paste făinoase pe an.

DACĂ 20 DE ANI PARE O ISTORIE LUNGĂ PENTRU O FIRMĂ ROMÂNEASCĂ, pentru piaţa mondială de paste vârsta este a unei companii la început de drum: „Există branduri mari, nu doar în Italia, cu secole de existenţă„, spune Hutton. În rândul exemplelor se află Barilla, italienii aflaţi la cea de-a patra generaţie de proprietari, toţi descendenţi ai lui Pietro Barilla, fondatorul unui mic depozit de panificaţie şi paste la începutul secolului XX. Şi fraţii Martelli conduc o afacere începută de tatăl şi unchiul lor. Iar Di Martino, una dintre cele mai vechi companii din piaţa pastelor făinoase, condusă de familia care îi poartă numele, este la cea de-a treia generaţie de producători. Toate aceste afaceri au în comun faptul că au pornit să cucerească lumea din mici oraşe italiene, similar cu modelul de afacere din Satu Mare. Sau invers.

Se spune că exploratorul veneţian Marco Polo a adus pastele în Europa după o călătorie în China; iar preşedintele Thomas Jefferson le-a popularizat în America. Pastele româneşti, mai cunoscute drept „tăiţei", s-au dezvoltat pe baza tradiţiilor, a preferinţelor de consum din regiune. Modelul de afacere de familie cu acţionariat 100% românesc, precum cel întâlnit deseori la italieni, a fost dezvoltat, instinctiv. Deschiderea unui atelier de 50 de metri pătraţi în localitatea Botiz, lângă Satu Mare, „la casa părintească„ a fost primul pas, făcut de tatăl lui Richard Hutton, în 1990. Acolo, familia a pornit iniţial prin producţia de sărăţele, vândute prin lanţul de magazine „Alimentara„. Doi ani mai târziu, au ales să se reorienteze spre paste făinoase, alegând „o reţetă de tăiţei de casă cu ouă specifică zonei Ardealului„. Richard Hutton lucra în acea perioadă ca electromecanic la o fabrică de utilaje miniere, dar în scurt timp s-a dedicat în totalitate lucrului la producţia de paste făinoase. Toţi cei cinci implicaţi în firmă erau membri ai familiei: „tatăl, mama, sora, cumnatul şi cu mine„. Au început astfel să facă fără niciun utilaj câte 20-30 de kilograme de paste pe zi. Odată ce sistemul capitalist s-a dezvoltat, şi implicit se deschideau noi magazine, creştea şi cererea; iar familia a hotărât să cumpere utilaje.

Astfel, s-au extins şi producţia zilnică a crescut de peste cinci ori, ajungând la circa 1.000 de kilograme. Chiar şi aşa nu era de ajuns pentru a onora cererile şi pentru că în Botiz extinderea nu era posibilă, familia a ales o zonă industrială din Satu Mare, unde a construit o hală de circa 700 de metri pătraţi. Aici au început să fie produse pastele în iunie 2003: „Am diversificat atât producţia, prin paste scurte şi medii, dar am crescut şi capacitatea de producţie la 35 de tone/zi„. Ca urmare, extinderea spre pieţele din judeţele limitrofe şi din alte 15 judeţe între 2006 şi 2012 a fost inerentă. Acoperă acum toată zona Ardealului şi o parte din Moldova.

Cu mai mult curaj, în 2012 familia Hutton a mizat pe o investiţie de 4,7 milioane de euro, cu care a fost ridicată o nouă hală pentru producţie şi au fost cumpărate tehnologiile specifice. 860.000 de euro au fost fonduri proprii, iar restul au fost împărţite între o finanţare europeană (2,1 milioane de euro) şi un credit bancar (1,74 milioane de euro). Iar utilajele folosite la retehnologizare sunt identice cu cele folosite de companiile italiene; ardelenii au acelaşi furnizor de echipamente cu fabricile Barilla, pe care membrii familiei Hutton le-au vizitat în călătoriile în Europa.