Eddie Lampert este un expert în fonduri de investiţii cu capital de risc. De-a lungul carierei sale, el a decis să opteze şi pentru o carieră în management, preluând conducerea companiilor Sears, un lanţ de magazine, şi Kmart, un business similar dar concentrat pe vânzarea de produse la reducere, ambele din Statele Unite ale Americii.

Politica sa de management, dominată de strategii greşite, aroganţă şi deprecierea puternică a acţiunilor companiilor pe bursă, a declanşat dispreţul subordonaţilor săi.

În 2014, Sears a raportat pierderi de 548 de milioane de dolari în trimestrul încheiat la 1 noiembrie, marcând 27 de luni consecutive fără profit. Vânzările lanţului de magazine sunt în scădere de şapte ani, iar furnizorii refuză să mai aibă încredere că vor încasa bani pentru marfa livrată. Pe fondul datoriilor în creştere, compania Moody's a retrogradat Sears în categoria CC, însemnând un grad speculativ ridicat.

Potrivit Glassdoor, portal specializat în resurse umane, Lampert are cel mai mic grad de susţinere din partea angajaţilor dintre toate companiile din baza de date. Doar unul din cinci angajaţi mai crede în capacitatea managerială a CEO-ului. Acţiunile Sears s-au depreciat cu 34% în 2014, iar faţă de nivelul din anul 2007 scăderea este de 70%. Prin comparaţie, concurenţii de la Macy's şi-au crescut veniturile cu 17%, în timp ce discounterul Kohl a raportat încasări în stagnare.

Una dintre cele mai fascinante părţi ale poveştii ţine de felul în care Lampert şi-a aranjat o eventuală plecare din companie. Fondul de investiţii pe care îl deţine a împrumutat lanţul de magazine Sears cu 400 de milioane de dolari în luna septembrie, ca urmare a problemelor cu lichidităţile, preluând astfel 25 de magazine la o valoare de 16 milioane de dolari fiecare. Acest fapt poate ridica semne de întrebare cu privire la un eventual conflict de interese, dat fiind că de-a lungul timpului Sears a vândut magazine la preţuri cuprinse între 25 şi 50 de milioane de dolari, iar riscul de intrare în faliment i-a permis să cumpere la preţuri preferenţiale faţă de ceilalţi acţionari. 

Desigur, falimentul nu este tocmai cel mai bun scenariu pentru Lampert, din moment ce a investit peste 400 de milioane de dolari, însă termenii contractuali ridică semne de întrebare, Lampert nu poate fi momentan concediat, deşi prea puţini angajaţi mai cred în viitorul companiei sub conducerea sa.

Un manager toxic aflat în fruntea unei companii livrează rezultate mai slabe, mai puţin profit, iar angajaţii săi sunt demotivaţi şi neproductivi. "Motivarea intrinsecă e un demers complicat şi mai ales subtil, care necesită inteligenţă şi creativitate din partea managerilor. E mai simplu să dai cu pumnul. Mai ales că şi funcţionează. Şi apoi să spui că la noi nu se poate <ca la americani>." Adrian Stanciu, managing partner la Human Synergistics, povestea anterior pentru Business Magazin cum se motivează angajaţii fără a le da mai mulţi bani şi cum se obţin randamente şi productivitate crescute mizând pe nevoile de bază ale individului de autoîmplinire. În teorie sună simplu, în practică e însă mult mai dificil, dat fiind că managerul trebuie să fie nu doar competent, ci să aibă şi abilităţi denumite generic de leadership. 

Poate cea mai reprezentativă poveste legată de excesul de aroganţă în management se leagă de fostul CEO al Enron, Jeff Skilling. Conversaţiile cu angajaţii deveniseră de fapt prelegeri, iar întâlnirile cu echipa - un forum unde acesta distrugea ideile celor care se aflau în contradicţie cu punctul său de vedere. E calea cea mai sigură pentru a pierde încrederea şi respectul colegilor şi de aici consecinţele: pierderea subordonaţilor valoroşi şi certuri cu alţi directori pe seama resurselor şi a direcţiilor strategice. În cartea "Why CEOs Fail", autorii vorbesc însă şi despre faţa nevăzută a managerului Enron: modul cum mândria lui Skilling s-a transformat progresiv în aroganţă. Fără îndoială, încrederea extraordinară a lui Skilling în inovaţiile Enron din domeniul comerţului cu gaze naturale şi electricitate i-a impresionat pe analiştii financiari. Convingerea că Enron era o companie destinată măreţiei a crescut moralul angajaţilor şi a contribuit la atragerea celor mai buni şi străluciţi oameni. De-a lungul timpului, mândria a devenit excesivă. S-a ajuns atât de departe încât, la un moment dat, în holul de la intrarea în companie a fost plasat un banner în care aceştia se autoproclamau: "Compania care conduce lumea". Acest lucru l-a determinat pe Skilling să spună că societăţi precum ExxonMobile vor deveni jucători defavorizaţi şi să facă predicţii excesiv de îndrăzneţe privind preţul acţiunilor Enron. Plin de încredere în sine, a condus sesiuni de evaluare a angajaţilor denumite sarcastic "cataloghează şi aruncă" în cadrul cărora se ocupa personal de cei care "nu înţelegeau". Dacă Skilling nu ar fi fost atât de arogant, poate că nu ar fi negat greşelile şi nu ar fi dezavuat faptele rele, chiar înaintea Congresului SUA. Aroganţa este orbitoare şi, aparent, l-a împiedicat pe Skilling să vadă problemele care erau evidente pentru oricine altcineva.