Povestea tartei cu mere: de la aluat, la restaurantele de top ale lumii
Reţetele au o viaţă a lor. Se nasc, se dezvoltă, împrumută din personalitatea epocii sau migrează pe meleaguri străine pentru a-şi împlini destinul. Unele din ele poartă nume şi cel mai adesea au o poveste. Ca scriitor şi gastronom în devenire, este o plăcere dublă oportunitatea de a-mi imagina circumstanţele în care a apărut o reţetă, reconstruindu-i traseul din cuvinte, aşa cum un arheolog reface chipuri de statui din cioburi şi fragmente, pornind de la un miez real. Iată aşadar o istorie gastronomică romanţată, care să completeze experienţa senzorială.
POVESTEA TARTEI TATIN, UNA DIN VERSIUNI.
Mademoiselle Stephanie este grăbită. Are de pregătit cina pentru oaspeţii hotelului şi se plânge că nu are ajutor. Când e grăbită, rulează r-urile cu putere, ca şi cum ar râşni piper lung de Indonezia. Pentru seară a anunţat supă rrece de carrtofi şi prrrrrraz sotat în unt, fripturră de rraţă la cuptorrr cu purrre pufos şi prăjiturrră cu merre.
Este trecut de patru după-amiază şi abia a reuşit să tranşeze raţa şi să cureţe mormanul de cartofi. O ajută un băiat, însă acela mai mult se zgâieşte la fustele slujnicei. La ora cinci şi jumătate friptura este condimentată în cuptor, iar prazul se desface leneş în tigaie, sfârâind uşor în unt.
Cina se serveşte la ora 19:00 şi mai sunt atâtea de făcut... Ah, Caroline, sora ei de sânge, singurătate şi hotelărie tocmai acum şi-a găsit să stea la palavre cu vânzătorul de lapte! Ca domnişoare respectabile ce ţin un hotel în Lamotte-Beuvron, la nici 160 kilometri de Paris, Stephanie şi Caroline Tatin fac piaţa, gătesc şi servesc singure oaspeţii, primind ajutor doar la menaj şi grădinărit. Nu se face ca nişte domnişoare, chiar dacă au împletit cosiţa dalbă, să se ocupe de lenjeria cavalerilor ce poposesc la hotelul lor.
Stephanie a curăţat merele şi le-a pus la foc moale, scăldate în unt şi zahăr. Verifică apoi raţa în cuptor şi decide că îi mai trebuie puţină untură. Pasărea aceasta nu a fost îndopată bine, o să aibă grijă să-i transmită ea fermierului Philippe. Pe când acoperă copanele cu untură de la raţa de săptămâna trecută, nasul ei lung de fată bătrână îi spune că untul s-a caramelizat. Aleargă într-un suflet la maşina de gătit şi strigă încă înainte de a ajunge: „Mon Dieu! Am ars merele!„
ARE DREPTATE, DAR NUMAI PE JUMĂTATE; MERELE S-AU RĂSCOPT ŞI-S RUMENE ŞI LIPICIOASE ÎN TIGAIE, bolborosind nervoase în suc propriu, îngroşat de unt şi zahăr. Ce să facă? E trecut de şase şi jumătate, nu mai are nici timp şi nici mere să refacă prăjitura. Acoperă dezastrul cu o păturică de aluat foetat şi răstoarnă prăjitura readusă la viaţă pe un platou. Feliile de mere se cuibăresc cuminţi în sosul ce se-ntăreşte uşor, păstrându-le în formă şi Stephanie continuă să o bombăne pe Caroline-flecara.
Cu inima cât un purice, domnişoara Stephanie se înfăţişează oaspeţilor ţinând în mână platoul rotund şi îi serveşte cu gura strânsă, aruncând cu ochii săgeţi verzi către mademoiselle Caroline, ce tocmai a intrat în vorbă cu un domn care a cerut a doua porţie de desert. Se întâmpla pe la 1890, în Franţa, iar desertul ce a luat numele surorilor Tatin a devenit simbol al patiseriei franceze.
Urmărește Business Magazin
Citeşte pe zf.ro
Citeşte pe mediafax.ro
Citeşte pe Alephnews
Citeşte pe smartradio.ro
Citeşte pe comedymall.ro
Citeşte pe prosport.ro
Citeşte pe Gandul.ro
Citeşte pe MediaFLUX.ro
Citeşte pe MonitorulApararii.ro
Citeşte pe MonitorulJustitiei.ro
Citeşte pe zf.ro