ÎNAINTE DE ADOPTAREA PROPRIU-ZISĂ A EURO, ŢĂRILE CANDIDATE TREBUIE SĂ TREACĂ PRINTR-O PERIOADĂ INTERMEDIARĂ DE CEL PUŢIN DOI ANI, denumită mecanismul de schimb valutar (ERM II), interval în care va fi testată stabilitatea monedei naţionale.

cinci ani trec repede, s-ar putea spune. Dar decalajele care ne despart de ţările din zona euro sunt destul de mari, aşa că drumul spre euro va fi cu siguranţă o cursă cu obstacole. Avem în faţă un drum „lung şi dificil„ până la adoptarea euro, spunea recent chiar guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Trecerea la euro a fost până acum o ţintă mişcătoare. Iniţial, obiectivul a fost 2014. Ulterior, s-a profilat momentul ianuarie 2015 pentru trecerea efectivă la moneda unică europeană. Apoi, a urmat o perioadă „fără ţintă„. Iar acum obiectivul anunţat de guvern este 1 ianuarie 2019. Moment la care vor fi trecut deja două decenii de când euro a fost cotat pentru prima oară la Bucureşti, în 1999, la un curs de 13.000 de lei vechi (echivalentul a 1,3 lei în prezent).

Adoptarea euro este şi marea ambiţie a guvernatorului Mugur Isărescu, aflat în fruntea BNR de aproape un sfert de secol. Trecerea la moneda unică europeană ar reprezenta al doilea obiectiv important atins de guvernatorul Isărescu, după ce denominarea şi trecerea la regimul de ţintire a inflaţiei în 2005 au marcat stabilizarea leului după 15 ani de tranziţie dură, timp în care inflaţia a fost galopantă, iar cursul valutar a avut mai multe episoade de depreciere abruptă. În anul 2000 Isărescu a susţinut, din poziţia de premier, strategia de la Snagov - un plan pe şapte ani, a cărui ţintă finală era integrarea în Uniunea Europeană (UE). Şi integrarea s-a produs în 2007. Trecerea la euro în acest an ar fi încheiat un alt ciclu de şapte ani şi ar fi marcat integrarea completă în structura Uniunii Europene. Dar n-a fost să fie aşa...

Criza financiară şi economică internaţională a schimbat multe din paradigmele adoptării monedei unice. Turbulenţele care au zguduit economiile emergente în anii de criză au lăsat loc pentru dezbateri aprinse privind oportunitatea adoptării mai rapide a euro de către membrii Uniunii care nu au făcut deocamdată acest pas. Cei mai mari membri estici ai Uniunii Europene, Polonia, Cehia şi Ungaria, şi-au încetinit pregătirile pentru trecerea la euro. Totodată, apetitul de a accepta alte economii mai slabe în Club este destul de redus.

Extinderea crizei datoriilor din Grecia în Irlanda, Portugalia sau Spania, ţări mai puţin competitive, a subliniat dezavantajele apartenenţei la euro pentru ţările care nu sunt pregătite şi necesitatea unor reforme profunde. Zona euro poate să fie o „cutie neagră„ dacă intrăm nepregătiţi. Iar a considera zona euro ca un fel de panaceu este periculos, spunea în plină criză economică, în urmă cu patru ani, guvernatorul BNR.

Recent, Isărescu a mărturisit în faţa parlamentarilor (când a fost avizat pentru al cincilea mandat de guvernator al băncii centrale) că este nevoit să opteze pentru aderarea la zona euro în următorii ani, întrucât nu îl ajută vârsta să mai creadă în decenii. El a sugerat astfel, implicit, că doreşte adoptarea euro sub mandatul său. „Sunt forţat să fiu optimist şi să fiu angajat în acest obiectiv, care este extrem de ambiţios, dar care se poate încă atinge. În opinia BNR obiectivul este ambiţios, dar încă fezabil. Este un drum lung şi anevoios. Cu alte cuvinte, această ţintă ar trebui să fie acoperită cu un parcurs cu obiective intermediare, cu lucruri mult mai concrete, şi BNR lucrează la aceste chestiuni„, a arătat Isărescu.

Ultimele state care au aderat la euro sunt Slovenia (2007), Cipru (2008), Malta (2008), Slovacia (2009), Estonia (2011) şi Letonia (2014). Toate cele 12 ţări care au aderat la UE din 2004 sunt obligate prin tratat să adopte euro, dar trebuie mai întâi să îndeplinească mai multe criterii, astfel încât termenul este flexibil. Adoptarea euro rămâne singurul calendar cu repere clare pentru realizarea reformelor necesare pentru modernizarea economiei României, după punctarea altor două borne importante: aderarea la NATO în 2004 şi integrarea în UE în 2007.

„Ţintă ambiţioasă„ - aşa caracterizează majoritatea analiştilor obiectivul anunţat de guvern. De altfel, cei mai mulţi analişti au spus în ultimul an că văd probabil anul 2021 pentru adoptarea euro, având în vedere stadiul reformelor structurale şi fundamentele economice care nu permit recuperarea decalajelor într-un orizont de timp mai scurt. Dar stabilirea unei ţinte de aderare la zona euro poate avea efecte benefice dacă va deveni o ancoră pentru implementarea reformelor structurale, care au fost tergiversate până acum, dacă va acţiona ca un catalizator pentru politici coerente şi consistente, au spus analiştii.

Este adevărat că la criteriile nominale de la Maastricht  - care vizează indicatori precum inflaţia, dobânzile, stabilitatea cursului de schimb, deficitul bugetar şi datoria publică - stăm destul de bine. Înainte de a intra în zona euro, o ţară trebuie să aibă un deficit bugetar sub 3% din PIB, datoria publică trebuie limitată sub 60% din PIB, iar inflaţia să nu depăşească cu 1,5% media celor mai performante ţări din zona euro. Ţările candidate trebuie să treacă printr-o perioadă intermediară de cel puţin doi ani, denumită mecanismul de schimb valutar (ERM II), interval în care va fi testată stabilitatea monedei naţionale. Astfel, cursul trebuie să rămână într-un interval de variaţie de plus/minus 15% faţă de un nivel central agreat.

România ar fi pregătită, teoretic, chiar din vara acestui an să intre în anticamera zonei euro (ERM II). Dar îndeplinirea acestor criterii nominale a devenit o condiţie necesară, însă nu şi suficientă pentru trecerea la euro. Această cutumă nu mai stă în picioare cu toate problemele din zona euro. A gândi numai în termeni de inflaţie, deficit bugetar, datorie publică, diferenţial de dobânzi sau volatilitatea cursului pare superficial, insuficient. Atenţia s-a concentrat în ultimii ani mai mult pe convergenţa reală.

Iar România are mult de recuperat la „categoria grea„ - convergenţă reală. Adică trebuie să reducem decalajele legate de nivelul de trai. Una dintre cele mai importante probleme legate de adoptarea euro este PIB-ul redus pe cap de locuitor, aflat la jumătate din media UE. Şi fără o creştere economică de 4-5%, ţinta 2019 nu se poate materializa. Pentru ca nivelul PIB/locuitor să ajungă la circa 60% din media UE ar fi necesari 10 ani cu un diferenţial de creştere economică de 2 puncte procentuale pe an în favoarea României, şapte ani cu un diferenţial de 3 puncte procentuale pe an sau cinci ani cu un diferenţial de 4 puncte procentuale pe an faţă de media UE, după cum a estimat guvernatorul BNR.

Anul trecut economia a crescut cu 3,5%, depăşind cele mai optimiste estimări. A fost cea mai bună evoluţie a economiei din ultimii cinci ani, iar la nivelul blocului comunitar România a fost pe locul doi. Pe ansamblul anului 2013, economia zonei euro s-a contractat cu 0,4%, în timp ce PIB-ul UE a urcat cu 0,1%. Pentru 2014 analiştii văd posibilă o repetare a performanţei economice de anul trecut.

Şi mai e ceva: intrarea într-un bloc monetar înseamnă nu doar un alt nivel de dezvoltare, ci şi un nivel de omogenitate a economiei şi a societăţii care se atinge mai greu într-o economie mai mare. Adică Bucureştiul şi zona Ilfov ar putea intra imediat în zona euro din punctul de vedere al dezvoltării, dar trebuie să intre toată România, după cum spune Isărescu.

Cu mai bine de o treime din depozitele populaţiei şi ale companiilor constituite în euro, cu 60% din împrumuturi date în moneda unică europeană şi multe preţuri - de la servicii de telefonie până la autoturisme sau imobile - calculate şi exprimate tot în euro, economia românească a început deja sa facă paşi de trecere la moneda unică. În aceste condiţii, acceptarea monedei unice ca monedă de tranzacţie nu ar trebui să ridice mari probleme.