BLACK MASS

Whitey Bulger este cel mai bun rol al lui Depp din ultimii zece ani, iar actorul avea nevoie de acest rol ca de apă. După filme precum Transcendence, Lone Ranger sau Mortdecai, Depp intrase într-un con de umbră din care numai un rol dramatic îl mai putea salva. Iar Black Mass pare să fie creat cu acest scop: este un film construit în jurul unui actor şi pentru acest actor.

Iese în evidenţă Joel Edgerton, care pare să fi primit cea mai mare libertate de exprimare în rolul agentului John Connoly. Connoly pare să fie, de mai multe ori în film, personajul cu cel mai mult de pierdut, iar Edgerton speculează impecabil aceste momente.

Black Mass putea deveni un film de referinţă, precum Goodfellas sau mai ales The Departed. Ceea ce lipseşte în filmul lui Cooper este un punct culminant: acţiunea se desfăşoară liniar, fără momente dramatice şi fără schimbări neaşteptate. Aflăm de la început că Whitey Bulger este informator al FBI, iar restul filmului prezintă modul în care ceilalţi află acest lucru sau încearcă să se obişnuiască cu ideea.

JIMMY’S HALL

Ken Loach, câştigător în 2006 al Palme d’or pentru The Wind That Shakes the Barley, revine la tema irlandeză şi reuşeşte să captiveze mai ales prin atenţia la detalii. De la costume şi până la anumite expresii dispărute între timp din limba engleză de astăzi, Jimmy’s Hall aduce pe marele ecran, cu exactitate, atmosfera de acum mai bine de 80 de ani. Întrebat dacă există vreo legătură între Irlanda anilor ’20 şi Irlanda de astăzi, Loach a răspuns simplu: „Cred că lupta este, până la urmă, aceeaşi“.

Scenariul este bine scris, dar atinge destul de puţin problemele existente în acea perioadă în Irlanda, respectiv sărăcia şi tradiţionalismul dus către extrem. Firul acţiunii nu reuşeşte să lege spectatorul de personaje sau să trezească simpatie faţă de personajele implicate.

MAD MAX: FURY ROAD

Mad Max este o poveste plasată într-un cadru post-apocaliptic, unde toată lumea luptă doar pentru a supravieţui. Cei care nu cunosc stilul regizorului vor fi surprinşi de modul în care imaginile se schimbă de-a lungul filmului şi de inserarea unor scene anterioare momentului în care se petrece acţiunea. George Miller şi ideea lui de regie întruchipează o combinaţie între filmele lui Stanley Kubrich şi cele ale lui Danny Boyle, secvenţele fiind uneori dificil de urmărit. Rezultatul final este unul impecabil: un film science-fiction de modă veche ce utilizează pe cât de puţin posibil imaginile generate pe calculator.

Decizia lui George Miller de a folosi foarte puţine efecte speciale creează un dinamism ieşit din comun. Un lucru greu de înţeles este decizia de a filma acest film în format 3D; sunt mai puţin de 5 scene care evidenţiază aceste efecte.

SPECTRE

În comparaţie cu Skyfall, noul film ce îl are în centru pe agentul 007 pare o joacă de copii; seamănă mai mult cu filmele din era Pierce Brosnan. Surprinzător poate, acest lucru este binevenit.

Pentru mine, James Bond nu a fost niciodată un personaj profund, marcat de încercări şi de împrejurări nefavorabile. Bond a fost întotdeauna un personaj amuzant, aflat pe linia dintre realitate şi absurd. Nu sunt neapărat un fan al acestui gen, dar filmele cu Bond, în marea lor majoritate, mi-au plăcut. Bond reprezintă imaginea agentului secret care poate să facă orice, oricând. Iar acest lucru nu a deranjat niciodată pe nimeni, pentru că Ian Fleming nu a avut intenţia de a scrie cărţi care să candideze la premiul Nobel; el a dorit să scrie poveşti în care oamenii să îşi regăsească visurile din copilărie (OK, poate e doar cazul meu, dar cine nu şi-a dorit să devină agent secret?).

THE MARTIAN

The Martian, adaptat după cartea cu acelaşi nume a lui Andy Weir, este regizat de o legendă a filmelor sci-fi, Ridley Scott, şi spune povestea lui Mark Watney, astronautul care rămâne singur pe Marte. Spre deosebire de alte filme SF, protagonistul filmului nu se luptă cu fiinţe extratereste, ci duce o luptă cu elementele şi mediul ostil. Astfel, îl urmărim pe Watney cum încearcă, din răsputeri, să supravieţuiască şi să depăşească obstacolele care-i apar în cale.

Ridley Scott nu este cunoscut pentru umorul din filmele sale, însă The Martian are foarte multe momente comice, iar acestea funcţionează datorită scenariului şi modului cum sunt livrate de actori. Matt Damon parcă niciodată nu a jucat atât de bine, iar carisma acestuia ţine spectatori cu ochii pe ecran. Singurul minus ar fi faptul că atunci când acţiunea se mută pe Pământ ritmul filmului scade şi nu este la fel de interesant de urmărit.

AFERIM!

Un alt exemplu este, desigur, Aferim!, film ce a câştigat Ursul de Argint în cadrul Festivalului Internaţional de la Berlin.

Regizorul Radu Jude a reuşit să evoce o perioadă extrem de agitată din istoria României, respectiv începutul secolului al XIX-lea. Costumele, decorul şi chiar înjurăturile reflectă perfect atmosfera de la acea vreme, iar acest lucru a fost extrem de bine primit atât de publicul din România, cât şi de cel din străinătate. Primele filme ale lui Radu Jude au avut ca laitmotiv lipsa de empatie a oamenilor în raport cu alţii, iar Aferim! urmează această temă, dar o transpune într-o poveste cu iz de epocă.

POVESTE DE DRAGOSTE

În România, industria cinematografică a generat câteva filme interesante. Unul dintre acestea este Poveste de dragoste, în regia Cristinei Iacob, cunoscută pentru alt film românesc de succes, Selfie.

Scenariul filmului, semnat de Cristina Iacob şi Dan Chiriac, spune povestea de iubire dintre doi tineri artişti. Filmul a fost filmat la Braşov, iar acest lucru nu este întâmplător: oraşul a fost ales pentru a transmite atmosfera de sărbători.

Poveste de dragoste a rulat în premieră internaţională în cadrul Festivalului Filmului de Dragoste de la Mons, unde a fost selectat în competiţia internaţională. De asemenea, lungmetrajul a fost selectat la Festivalul Internaţional de Film de la Montreal şi în cadrul celei de-a 20-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Portobello.