de Bogdan Cioc

Pe 1 aprilie 1972 cinci foşti angajaţi ai IBM din Mannheim, Germania, pe numele lor Claus Wellereuther (n.1935), Dietmar Hopp (n.1940), Hasso Plattner (n.1944), Klaus Tschira (n.1940) şi Hans Werner-Hector (n.1940), decideau să îşi încerce norocul şi să înceapă o afacere pe cont propriu în industria software. Povestea lor este istoria remarcabilă a uneia dintre cele mai de succes afaceri europene din această industrie apărută în America şi dominată în proporţie covârşitoare tot de America. Este vorba de compania germană SAP, ce îşi sărbătoreşte în 2012, încă tânăra, dar respectabila vârstă de patruzeci de ani.

Dintre cei cinci, doar Claus Wellenreuther avea un MBA şi deci cunoştinţe în administrarea afacerilor. Ceilalţi patru fondatori erau absolvenţi de cursuri tehnice sau ştiinţifice: Hopp şi Plattner erau ingineri în telecomunicaţii, Tschira era fizician, iar Hector matematician. Ceva din moştenirea academică a celor cinci fondatori se mai simte chiar şi azi la SAP, unde un doctorat în matematică poate fi, încă, un motiv clar de mândrie. Companiile europene de software au câteodată, aşa cum remarcă Michael A. Cusumano, profesor la Sloan School of Management de la MIT, în cartea sa din 2004, "The Business of Software", tendinţa de a se concentra mai mult pe eleganţa în design decât pe crearea de produse software pentru distribuţie de masă. Tendinţa de a trata industria software ca pe o ştiinţă, mai degrabă decât ca pe o afacere. Din fericire pentru soarta sa pe termen lung, SAP a ştiut să echilibreze cele două tendinţe.

Cei cinci plecau în 1972 la drum cu impulsul dat de decizia IBM din 1970 de a decupla vânzarea de hardware de vânzarea de software. Într-o industrie dominată copios de IBM (comparată în epocă cu Albă-ca-Zăpada, iar concurenţii săi cu cei şapte pitici), software-ul era văzut doar ca un accesoriu al hardware-ului. Clienţii care cumpărau un mainframe de la IBM până în 1970 primeau alături de acesta, gratis, sistemul de operare, compilatoare de limbaje de programare (de obicei FORTRAN şi COBOL), baze de date şi alte biblioteci utilitare, precum şi aplicaţii de business. Doar dacă doreau aplicaţii proprii, clienţii şi le construiau singuri sau contractau firme specializate (care erau create în mare parte de foşti angajaţi ai IBM, deveniţi antreprenori) care să le programeze pentru ei. Iar cele mai populare dintre aceste aplicaţii sfârşeau invariabil prin a fi preluate şi rescrise de IBM şi oferite apoi gratuit odată cu hardware-ul.

În 1970, sub tirul acuzaţiilor de monopol şi de politici anticoncurenţiale, IBM a trebuit să decupleze vânzarea de hardware de cea de software şi să trateze cele două elemente drept produse diferite, cu evoluţii diferite, ceea ce şi deveniseră de facto. Şi astfel a luat naştere industria software, povestită pe larg de istoricul Martin Campbell-Kelly în cartea sa din 2003 "From Airline Reservations to Sonic the Hedgehog".

Pe lângă acest context pozitiv, Hopp, Plattner & Co. mai plecau la drum cu un prim client - preluat de la IBM, desigur: Imperial Chemical Industries, unul dintre marii producători de produse chimice ai epocii - şi cu un vis, acela de a crea aplicaţii de business în timp real. Aplicaţiile software tradiţionale ale momentului presupuneau executarea programelor la momente ulterioare introducerii datelor, momente determinate în funcţie de disponibilitatea puterii de procesare a mainframe-ului central. Prin contrast cu acest model de execuţie, ambiţia noii companii era aceea de a crea aplicaţii care să le ofere utilizatorilor dialogul interactiv direct şi accesul instantaneu la date. Desigur, azi, când puterea de calcul este atât de răspândită încât fiecare dintre noi avem în buzunar un smartphone de câteva sute de dolari de mii de ori mai puternic decât mainframe-urile de sute de mii de dolari ale anilor '60, acest mod de procesare a devenit un loc comun. Însă în anii '60 puterea de calcul era atât de rară şi de preţioasă încât trebuia raţionalizată. A fost meritul şi intuiţia celor cinci să vadă că într-o zi lucrurile se vor schimba.