PARTEA I: SOLUTIA SOVIETICA. Un acord romano-sovietic privind realizarea in Romania a unei centrale echipate cu un reactor VVER 440 MW este semnat in mai 1970, prevazand punerea in functiune in 1977. Amplasamentul centralei a fost stabilit pe raul Olt, in apropierea localitatii Strejesti.

Timp de un deceniu, colaborarea cu sovieticii a fost rareori un model de colaborare intre doi parteneri apartinand blocului comunist: se discuta mult si tensionat, uneori, pe tema existentei unei anvelope de protectie a reactorului (solicitata de romani), asupra institutelor care vor asigura proiectarea instalatiilor, asupra furnizorilor de echipamente (romanii au discutat si cu companii occidentale), asupra puterii centralei, asupra amplasamentului si asupra multor altor amanunte.

In 1976, tuturor celor implicati in realizarea proiectului le devine clar faptul ca Nicolae Ceausescu nu vrea, pur si simplu, sa realizeze proiectul centralei cu tehnologie sovietica; cu toate acestea, discutiile si corespondenta au continuat. Obiectivul "Centrala Nuclearoelectrica Olt" dispare din planul anului 1979 si nu mai este nominalizat niciodata. In anii urmatori mai apar, totusi, in documentele de stat, referiri la reactoare VVER de 1.000 MW, fiind nominalizate CNE Moldova sau CNE Piatra-Neamt.

Putem presupune astazi ca discutiile cu Uniunea Sovietica pentru tehnologie nucleara au fost numai "de forma", pentru a nu rani prea tare orgoliul sovietic, si ca lui Nicolae Ceausescu nu-i convenea dependenta de combustibilul nuclear fabricat de sovietici si tehnologia acestora.

PARTEA A II-A: SOLUTIA CANADIANA. Spre deosebire de restul tarilor vest-europene, care au folosit tehnologia dezvoltata de SUA, Canada a preferat o "independenta" asemanatoare cu cea pe care si-a asumat-o Romania in relatia cu rusii. Canadienii au pus la punct un prototip de reactor comercial din 1962, iar din 1966, reactoare de 200 MW au fost oferite la export si cumparate de India si Pakistan.

Primele contacte dintre Romania si Canada pentru tehnologia CANDU au loc in 1968, dar discutiile au devenit semnificative incepand cu 1974. Stabilirea amplasamentului exact, avizele si acordurile initiale, discutarea contractelor de licenta si negocierile in ansamblu mai dureaza cativa ani, asa incat primele lucrari au inceput la Cernavoda in ianuarie 1979.

Dupa 16 ani, cheltuieli aproximate la zece miliarde de dolari si o schimbare radicala de regim politic, Unitatea 1 de la Cernavoda a inceput sa functioneze, iar intrarea in exploatare comerciala a Unitatii 2 este prevazuta pentru septembrie 2007. Pentru intreaga platforma s-au cheltuit 10 mld. $, Unitatea 1 a implicat costuri de circa 2,2 mld. $, iar Unitatea 2 - 1,5 mld. $.