Au fost câţiva fericiţi care au putut cumpăra totuşi single-ul, printre care şi semnatarul acestor rânduri; şi această istorioară mi-a venit în minte în momentul în care am decis să scriu despre clişee. Pentru că Dan Andrei Aldea, astăzi stabilit în Germania, a parodiat pe Noi nu ne temem“ tocmai clişeele muzicale ale momentului – cântecele patriotice pline de îndemnuri şi elanuri, muzica folk tânguitoare sau refrenele rock mai dure. Versurile cântecului sunt compuse de Marin Sorescu, iar povestea este a cea a luptei sătenilor din satul Derdeluş cu omizile care le ameninţau recolta. 

Să ne înţelegem, nu înseamnă că toată producţia muzicală a momentului era clişeistică, pentru că atunci au apărut, indiferent de regim sau poate în ciuda sa, melodii, formaţii şi cântăreţi care sunt ascultaţi şi în ziua de astăzi, după zeci şi zeci de ani. Dar au fost destui inşi, ca şi în prezent de altfel, care au făcut carieră din câteva acorduri; în plus, ritmurile corurilor patriotice erau în stare să te scoată din minţi, la propriu, şi probabil cu acest tip de creaţie, dacă o putem numi aşa, a avut treabă Aldea. Pentru curioşi, piesa există pe YouTube şi merită, în mod sigur, mai mult decât cele 4.600 de ascultări de acum. Iar poezia lui Sorescu va despărţi capitolele acestui text; cititorii vor decide dacă omizile au sau nu legătură cu clişeele.

Omizi, voi ultimi luciferi,  /  Cu peri băloşi pe trupul hâd,  /  V-aud prin pomii fructiferi,  /  Croncănitoare ca şi ieri,  /  Cum paşteţi frunza, cât de cât.

Corporatist sau antreprenor, şef sau subaltern, angajat sau angajator, consumator de prelegeri de dezvoltare personală sau profesională, nu veţi putea să nu remarcaţi o standardizare a replicilor, a discursurilor sau a termenilor folosiţi în numai în afaceri, dar şi în cotidian. De câte ori nu v-a informat un CV că veţi avea de-a face cu o persoană proactivă? De câte ori aţi auzit că oamenii sunt cea mai importantă resursă a unei companii, de câte ori aţi citit îndemnul „think outside the box“, de câte ori aţi fost înştiinţat că "schimbarea începe cu tine“ şi de câte ori un vorbitor motivaţional v-a îndemnat "să treceţi la următorul nivel“? Câte melodii moderne apar în formula fată/băiat cu doi băieţi/fete dansatori în spate, cu recitativ rap la refren dacă avem o fată cântăreaţă şi cu o frază muzicală lentă cântată de o fată dacă interpretul este băiat? Câte serii de supereroi trecând prin aceleaşi confruntări cu forţele întunericului am văzut, vedem sau vom vedea pe ecranele cinematografelor? Câte cărţi, de la Codul lui DaVinci încoace, create pe şablonul misterului cu tentă religios-(pseudo)ştiinţifică, menit să răstoarne valorile întregii lumi, să mai citim? De câte ori oamenii „au luat cu asalt supermarketurile“, de câte ori a coborât sau a urcat "mercurul din termometre“, câte "fiare contorsionate“ pe şosele sau câte autorităţi au fost "luate prin surprindere de venirea iernii“? Asta ca să nu mai vorbim de replicile standard de care este plin Facebook, de cugetările cu poză like‑uite şi share-uite, de subiectele standard ale reţelelor sociale şi de focurile de paie iscate de acestea.

Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, defineşte clişeul drept o asociere de cuvinte, o sintagmă care începe prin a fi o inovaţie, care se banalizează apoi, intră în uz şi începe să se repete supărător. Clişeele sunt inevitabile şi, spune Rodica Zafiu, odată preluate de presă, nu trebuie musai condamnate, fiind un fel de rău necesar pentru a face comunicarea mai comodă; pot supăra pe cei atenţi la eleganţa exprimării, dar, în cazul persoanelor mai puţin atente sau mai puţin cultivate, activează o înţelegere rapidă şi minimală. Devin supărătoare atunci când se transformă în automatisme fără rost.

Totuşi, cu îngăduinţă sau fără în privire, să facem nişte calcule: în limba română sunt în jur de 70.000 de cuvinte, din care în jur de 1.500 fac parte din fondul principal. Pentru a avea încă un reper, să spunem că Eminescu a folosit în opera sa literară cam 5.000 de cuvinte, din care 3.000 pot fi socotite "de bază“. Cu o asemenea bogăţie lingvistică, de ce apar, totuşi, clişee, şi de unde vine nevoia de standardizare a discursului?

Psihologul Claudiu Ganciu spune că este vorba despre anumite concepte care, la un moment dat, ocupă piaţa şi gândirea. "Este cazul «inteligenţei emoţionale», care a fost şi este un termen în vogă. În sine, termenul este o descriere a ceva ce există deja şi care nu presupune nicio dinamică. Termenul în sine, din punct de vedere psihologic, este, practic, inutilizabil, este ca şi cum ai spune despre cineva că este o fiinţă umană. Dar a prins. Faptul că atrage atenţia este în sine un rol pozitiv, de genul «Haideţi să ne gândim la faptul că omul are o inteligenţă şi are şi emoţii». În spatele stereotipului este ceva ce există, care are sens. Dar totul este îmbrăcat într-o mişcare de marketing“, explică Ganciu. 

Şi, adaugă el, mai apare un aspect, al multiplicării; de exemplu, cu cât sunt mai multe boli, cu atât sunt mai multe medicamente. "Şi atunci se urmăreşte o diversitate a bolilor, din motive preponderent economice. Cam toţi copiii suferă acum de ADHD, înainte sufereau de autism, sunt mode care vin, trec şi ocupă gândirea şi piaţa. La fel este în zona clişeului. Mişcarea este spre o nivelare de genul «Avem puţine cuvinte şi le folosim pe acelea».“ O mare parte din clişee sunt traduceri mai mult sau mai puţin forţate din engleză, pe care le facem împinşi fiind de globalizare. "Limba engleză este de referinţă, indiferent de naţionalitate ne înţelegem în engleză când nu ştim limba localnicilor. Nu avem încă, după 25 de ani, oameni suficient de creativi, care să creeze cuvinte în limba română, mai ales cuvinte tehnice în limba română. Nu există o gândire românească care să fie promovată, care să folosească termeni autohtoni cu un mare potenţial filosofic şi social. Dacă ar fi o gândire în limba română, ar există şi o utilizare a vocabularului român“, spune Ganciu.

Clişeele sunt la îndemână, ne vin uşor, sunt primele pe limbă, iar uneori dau impresia de profesionalism sau de credibilitate, pentru că sunt cuvinte pe care le auzi des şi sunt acceptate, spune Sandra Jitianu, manager în cadrul firmei de consultanţă în management Ensight Management Consulting. „Pot fi folosite din prudenţă. În anumite împrejurări te acoperi cu un clişeu, nu sari în ochi ca vorbitor sau emiţător de păreri, sau poate vrei să fii convenţional, să te menţii într-o zonă neutră, în care nu poţi fi atacat. Poate să fie şi din lene – «Nu stau să caut un cuvânt românesc, nu stau să caut un cuvânt mai cu miez sau cu sens, spun ce îmi vine primul lucru, pentru că este cel mai indicat». Aceasta pentru că vreau să proiectez o imagine de credibilitate, de importanţă proprie, sau din neştiinţă, dar şi, uneori, pentru că sunt cele mai potrivite. Într-o situaţie tipică foloseşti un şablon“, adaugă Sandra Jitianu.

Şi mai este vorba şi de rutină. Rutina este bună, nu strică şi creează disciplină, dar devine dăunătoare în momentul în care începe să ştirbească din autenticitate, când abate individul de la potenţialul său, crede Iuliana Stan, managing partner la compania de consultanţă Human Synergistics România. "Îţi poţi urma visul şi dacă nu-ţi spune cineva, dar dacă îţi spune, te stimulează. «Urmează-ţi visul» nu ar trebui să fie un stimul, ci un rezultat. «Dezvoltarea personală», un alt clişeu corporatist, este bună, dar trebuie făcută în mod discret. Toată lumea se dezvoltă într-un mod sau altul, dar dacă fac o lozincă din asta nu ştiu dacă obţin ceva.“