Designul era simplu: 59 de linii albe si negre. Iar obiectivele inventatorilor lui erau si ele destul de simple: sa scurteze statul la coada la bacanie si sa le dea supermarketurilor o noua metoda de a-si urmari stocurile. Dar codul de bare a facut istorie din dimineata zilei de 26 iunie 1974, cand a fost folosit pentru prima data ca sa marcheze pretul unui pachet de guma Juicy Fruit - 67 de centi. Acum, codurile de bare sunt folosite la imbarcarea pasagerilor in avioane si la urmarirea traseului coletelor.

Codurile de bare ii ajuta pe bolnavii de diabet sa-si dozeze cantitatea de glucoza si pe cercetatori sa studieze obiceiurile de polenizare ale albinelor. Au inspirat chiar si un joc video, “Barcode Battler” in 1991. Micile secvente de linii albe si negre au jucat un rol in cursa prezidentiala din 1992, cand, intr-o pauza de campanie, George Bush senior, care candida pentru realegere impotriva lui Bill Clinton, a parut bulversat de ceea era de multa vreme deja o banalitate tehnologica.

“Erau ieftine si erau necesare”, spun George J. Laurer, care era deja un inginer veteran la IBM in 1970, cand a fost rugat sa conduca o echipa insarcinata cu crearea unui sistem de citire la casa pentru bacanii. “Si e si eficient. Aceste trei lucruri au avut probabil o importanta mai mare decat oricare altele.” Acum in varsta de 84 de ani si la pensie, Laurer continua sa fie promotorul inventiei lui, desi codurile de bare sunt deja concurate de tehnologii mai sofisticate. Identificarea prin frecvente radio sau RFID este unul dintre acesti concurenti. RFID foloseste aceeasi tehnologie ca sistemul de inchidere centralizata a masinii sau cartelele de acces in cladiri si le permite comerciantilor sa identifice si sa urmareasca anumite marfuri fara sa le aiba neaparat in raza vizuala. Dar chiar daca marii jucatori ca Wal-Mart si Procter & Gamble au adoptat tehnologia RFID, sectorul de retail a ramas conservator, in special din cauza preocuparilor cu privire la costuri. Codurile de bare, la urma urmei, costa cate o jumatate de cent fiecare, in vreme ce etichetele electronice folosite de RFID costa peste cinci centi fiecare.

Ca urmare, o mare parte dintre furnizorii Wal-Mart au refuzat solicitarea companiei de a adopta noua tehnologie. “Aceasta noua tehnologie deja s-a cam ars”, sustine Bob Sanders, un executiv de la Motorola ce a condus la un moment dat compania care a dezvoltat primul cititor manual de coduri de bare. Un purtator de cuvant al Wal-Mart, John Smiley, a recunoscut ca “am ajuns la realism”, dupa efuziunea initiala cu privire la RFID, “generata de media” in 2003. Dar tot el adauga ca Wal-Mart va continua sa introduca noua tehnologie. Codurile de bare au evoluat ca sa se adapteze concurentei. In ultimii doi ani, matricele in doua dimensiuni, care seamana cu niste jocuri de table suprapuse si incorporeaza mai multa informatie decat codurile de bare, au intrat in uz in Japonia si au patruns si in America. Telefoanele mobile echipate cu tehnologie ce scaneaza aceste modele le pot citi si pot afisa apoi coduri de bare care, spre exemplu, pot fi folosite in loc de bilet la un concert sau la imbarcarea in avion.

Laurer isi reaminteste ca mai multe schite, inclusiv un simbol circular, au fost puse in discutie inainte de adoptarea a ceea ce azi se numeste codul universal de produs, numele familiarului format care foloseste 30 de linii negre si 29 de linii albe ca sa exprime 12 biti de informatie intr-un cod binar. Cele 12 cifre nu sunt altceva decat “o adresa unde sa cauti informatia” intr-o baza de date, spune Laurer. Cand desenul initial a fost propus unui comitet de experti de la Massachusetts Institute for Technology in 1972, spune el, a fost returnat cu o singura recomandare: fontul cu care erau scrise “caracterele lizibile de ochiul uman” (cifrele de sub codul de bare) sa fie schimbat cu un altul, asteptat sa devina in curand lizibil si de masini si astfel sa suplineasca modelul cu bare.

“Erau absolut siguri ca in cativa ani nimeni nu va mai citi codul de bare”, spune Laurer. “Ei bine, s-au inselat.” Laurer spune ca nici IBM si niciunul dintre ceilalti dezvoltatori nu au patentat codul de bare, desi producatorii platesc o taxa minima anuala unui grup non-profit, GS1, ca sa acopere costurile administrative de supraveghere a standardelor internationale. Sharon Buchanan era o casiera in varsta de 31 de ani la supermarketul din Troy, statul Ohio, in ziua cand au fost introduse primele coduri de bare. Una sau doua alte casiere erau la munca in acea zi, dar ea a fost aleasa sa lucreze la casa de iesire, dupa cum a povestit intr-un recent interviu. “Eram putin nervoasa la vremea respectiva”, spune ea. “Ma gandeam: daca nu functioneaza? Toata lumea facea poze, fotoreporterii, presa locala, oamenii din oras. Dar pana la urma a mers foarte bine. Cred ca au fost cele 15 minute de glorie ale mele.”

Cu toata efuziunea din acea zi, adoptarea codurilor de bare a fost lenta si treptata. Ani de zile, comertul a fost ingreunat de clienti ce refuzau sa cumpere produsele cu coduri de bare, de teama sa nu fie inselati la casa de marcat, pentru ca produsele nu mai aveau pretul scris pe ele. La acea vreme, “teoria codului de bare ca un fel de dispozitiv de supraveghere cu implicatii sociale malefice era destul de raspandita”, spune T. J. Jackson Lears, istoric al culturilor la Universitatea Rutgers din New Jersey. Dar odata cu aparitia Google Earth si a dispozitivelor de urmarire globala, acum “pare de-a dreptul inofensiv”. Codul de bare “are deja un fel de patina antica, e o expresie timpurie a impulsului de a sorta si a categorisi care anima acum marketingul computerizat si vanzarile”, adauga Jackson Lears. Pare cumva “un fel de simbol arhaic fermecator”.

© 2009 NEW YORK TIMES NEWS SERVICE