Ilia Repin este un pictor rus, un fel de Grigorescu al ruşilor. S-a născut în 1844, la momentul potrivit după cum puteţi observa pentru a deveni, într-o Rusie post-octombrist revoluţionară, un pictor progresist, model pentru generaţii întregi. Nu este nicio urmă de peiorativ în ce spun; Repin a fost un membru de frunte al unei mişcări artistice numită Peredvijniki, care s-ar putea traduce prin Rătăcitorii sau Hoinarii, un grup care milita pentru ieşirea din canoanele clasice ale picturii şi pentru renunţarea la statutul elitist al artei plastice.

Şi dacă Repin este Grigorescul ruşilor, atunci Carul său cu boi este tabloul "Edecarii de pe Volga". Specialiştii spun că pictura este o celebrare a demnităţii, forţei şi tăriei umane, dar şi o condamnare a exploatării. În centrul grupului de edecari este un tânăr, singurul care nu priveşte în pământ, care are o atitudine de revoltă şi care pare că încearcă să se elibereze de hamul la care trage - un simbol, au spus mai târziu propagandiştii, al dorinţei de eliberare. Mai mult, pictura lui Repin contrasta cu realitatea idilic-pastorală promovată până atunci în arta rusă - druşte împodobite şi cântăreţi la balalaică; de ajuns să spun că însuşi Dostoievski l-a lăudat pe Repin fără rezerve, fermecat de realismul personajelor; tabloul l-a făcut pe scriitor să se simtă dator faţă de poporenii care muncesc aşa din greu, iar aprecierile sale au generat curentul narodnicilor, din care s-a inspirat, în România, mişcarea poporanistă propovădută de Constantin Stere, Dobrogeanu-Gherea sau Garabet Ibrăileanu.

Undeva în dreapta corabiei pe care o trag edecarii se vede dâra de fum a unui remorcher, şi aici vreau să ajung, la lecţia de economie politică din tabloul cu edecari. Remorcherul se îndepărtează, ciudat, nu?, de vasul care trebuie tras împotriva curentului, în timp ce oamenii trag la jug ca nişte animale. Asta pentru că munca lor este aşa de ieftină încât remorcherul, progresul, este eliminat din ecuaţie. Sărăcia în care trăiesc mujicii îi face să accepte orice, oricum, doar pentru mai rezista o zi.

Să ne întorcem la România şi să admitem că în anul 2012 cea mai mare problemă a României nu sunt deficitele sau datoria externă sau corupţia, ci sărăcia, cea care generează toate cele dinainte, şi corupţie, şi deficite, şi datorie externă. Nu mai are rost să căutăm ţapi ispăşitori în fărâmiţarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investiţiile anemice sau în folosirea până la idioţenie a sintagmei "mână de lucru ieftină" şi nu mă refer aici la sărăcie aşa cum o calculează instituţiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să îşi schimbe mobila din casă la cinci ani şi la sărăcia care împiedică antreprenorii să îşi ducă la bun sfârşit visele; la sărăcia care face din funcţionar un ins coruptibil şi la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

Iar climatul de austeritate cu care bat câmpii liderii politici, fie ei din Europa sau de pe malurile Dâmboviţei este doar o altă prostie, de pus lângă "too big to fail".

Cultura sărăciei înseamnă pentru mine ideea de a împărţi oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Credinţa în insul mesianic. Mulţumirea de a supravieţui, şi nu vorbesc aici de satul românesc, ci chiar de companii.

Edecari în gol, pe Dâmboviţa sau pe Volga. Iar remorcherul se îndepărtează.

(Acesta este un prim text dintr-un proiect personal careîncearcăsăadune la un loc pictura, economia şi societatea.)