Povestea mea, lipsită de tablou săptămâna aceasta, începe pe blogul lui Bill Gates, care publica la începutul lunii iulie lista cărţilor sale de vacanţă. Pentru interesaţi - bănuiesc că sunt - iată-le: "The World Until Yesterday: What Can We Learn from Traditional Societies?" de Jared Diamond; "The Box: How the Shipping Container Made the World Smaller and the World Economy Bigger", de Marc Levinson, "However Long the Night: Molly Melching's Journey to Help Millions of African Women and Girls", de Aimee Molloy; "How Children Succeed: Grit, Curiosity, and the Hidden Power of Character" de Paul Tough, "Japan's Dietary Transition and Its Impacts (Food, Health, and the Environment)", de Vaclav Smil şi Kazuhiko Kobayashi; "Made in the USA: The Rise and Retreat of American Manufacturing" de Vaclav Smil; "Whistling Vivaldi: How Stereotypes Affect Us and What We Can Do (Issues of Our Time)" de Claude Steele; "Patriot and Assassin" de Robert Cook. În listă veţi remarca apariţia lui Vaclav Smil în lista de autori, de două ori.

Cei de la publicaţia Quartz s-au întrebat cine este necunoscutul Vaclav Smil, care îl pasionează atâta pe Gates, şi au scris despre el; este un profesor universitar canadian pasionat de o sumedenie de probleme şi tendinţe la nivel global, şi mai ales de relaţia dintre om şi natură. Iar în recenzia pe care Gates o face cărţii lui Smil "Harvesting the Biosphere" am descoperit unul dintre puţinele grafice "uau" pe care le-am văzut în ultima vreme. O sa vi-l povestesc: este vorba despre evoluţia cantităţii de biomasă produsă pe planetă în ultimii 2000 de ani şi a procentului destinat omenirii - lemn, cereale, vegetale pentru creşterea animalelor sau pentru materii prime. În urmă cu 2.000 de ani, biosfera producea 200 de gigatone de masă, şi omenirea, 200 de milioane de suflete, se mulţumea cu 0,2% din cantitate. În anul 1000 productivitatea biosferei scădea la 180 de gigatone, iar recolta omenirii, 300 de milioane de persoane, creştea la 0,5%. În 1900 biosfera producea doar 130 de gigatone de masă, iar omenirea (1,6 miliarde de doameni) recolta

4 procente. În 2013 producţia biomasei este la jumătate din ce era în urmă cu 2000 de ani, cele 7 miliarde de oameni folosind deja 17% din cele 110 gigatone. Dacă sunteţi o persoană întreagă la minţile capului, numerele astea ar trebui să vă îngrijoreze: este vorba despre ce şi cum consumăm şi cu ce costuri pentru noi, pentru copiii noştri şi pentru nepoţii noştri.

Trec acum la recolta acestui an, socotită a fi record şi la noi, şi aiurea: FAO estimează că producţia mondială de cereale ar urma să crească cu 7,2% în 2013/2014, comparativ cu anul anterior, până la nivelul record de 2,479 de miliarde tone, în timp ce producţia mondială de grâu se va ridica la 704 milioane tone, în creştere cu 6,8% comparativ cu anul trecut şi totodată cel mai ridicat nivel din istorie. La noi e la fel, nu insist.

Dar, dacă trecem de tonul victorios, putem privi graficul alăturat, care arată evoluţia producţiei de cereale pe cap de locuitor şi prognozele pentru următoarea perioadă. Este luat dintr-un studiu al University of California şi vă poate oferi un motiv bun să exclamaţi "uau". Şi să vă gândiţi din nou la ce şi cum consumăm şi cu ce costuri pentru noi, pentru copiii noştri şi pentru nepoţii noştri.

Să ne întoarcem la pirandele politicii. Agricultura românească a fost, ani şi ani de zile, o vacă de muls şi un sprijin pentru PIB-ul neaoş. Mă gândesc că strategia naţională pentru agricultură, pe care preşedintele o supune în prezent dezbaterii publice, ar trebui să înceapă cu cifrele de care pomenesc mai sus, ca să aşezăm lucrurile într-un context mai clar, mai puternic. Ca să vedem cât şi cum cântăresc cele peste un milion de hectare de teren rămase pârloagă în fiecare an al ultimului deceniu şi care înseamnă pierderi de peste un miliard de euro pe an în producţie agricolă. Despre cât de necesară ar fi o instituţie de stat care să controleze piaţa şi preţurile, pentru că, în condiţiile unei recolte mondiale bune, cerealele româneşti nu mai valorează aşa mult, iar producătorii sunt lipsiţi de mijloace de a influenţa piaţa, aşa cum este puternicul FranceAgriMer, o entitate de stat care îşi trage rădăcinile din organizaţii de supraveghere şi susţinere a pieţei cerealelor înfiinţate încă din 1936.

O recoltă mare înseamnă o grămadă de bătaie de cap, maşini pe câmp, transport, oameni, depozitare şi păstrare, negocieri. Aşa că, decât o recoltă mare, mai bine un import sănătos, cu marje triple, nu? Iar din când în când ne săltăm poalele costumelor scumpe, să pară că facem ceva.