Suiţi pe garduri, plini de furie şi şi cu pumnii ridicaţi, păreau la prima vedere tot nişte manifestanţi din seria "primăvăraticilor arabi", sosiţi în faţa unei instituţii de stat ca să strige pentru democraţie, căderea unui dictator sau locuri de muncă. În realitate, nu erau arabi, ci iranieni, şi nu cereau democraţie, ci ameninţau ambasada britanică din Teheran cu o reeditare a episodului ostaticilor din 1979, când susţinătorii revoluţiei iraniene au sechestrat 52 de americani timp de 444 de zile.

Protestele, care au determinat închiderea ambasadei de la Teheran (şi, în replică, expulzarea diplomaţilor iranieni din Marea Britanie), veneau după ce Londra, Washingtonul şi Ottawa au anunţat la 21 noiembrie noi sancţiuni contra regimului lui Mahmud Ahmadinejad, ca efect al celui mai recent raport al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, unde se vorbea despre "posibile dimensiuni militare ale programului nuclear iranian". Londra şi-a atras furia iranienilor fiindcă a fost prima şi singura care a impus sancţiuni directe nu doar asupra afacerilor derulate în City de instituţiile iraniene, ci şi asupra băncii centrale a Iranului - prima dată după ultimul război mondial când Regatul Unit impune un boicot total asupra industriei financiare a unui stat, după cum notează The Telegraph.

În ciuda presiunii din partea Israelului, SUA s-au abţinut iniţial să ia o măsură similară, cu argumentul umanitar că astfel de sancţiuni vor lovi tot iranienii de rând, dar şi cu argumentul mult mai pragmatic că aşa va creşte preţul petrolului, având în vedere că sancţiunile contra băncii centrale iraniene înseamnă că Teheranul nu va mai putea practic să importe şi să exporte legal petrol, alimente şi alte mărfuri. Vinerea trecută însă, Senatul SUA a votat în unanimitate un amendament care aprobă penalizarea oricăror instituţii financiare străine care ar face afaceri cu banca centrală iraniană, în ciuda avertismentelor administraţiei Obama cum că a-i ameninţa astfel pe aliaţii Americii nu e deloc cea mai fericită idee de a le obţine cooperarea contra Iranului, pe de o parte, iar pe de altă parte riscă să arunce în aer piaţa petrolului şi să pericliteze redresarea economiei globale.

Separat de această rundă de sancţiuni, şi UE a impus, joia trecută, noi interdicţii de a face afaceri cu Iranul, adăugând 180 de instituţii şi persoane iraniene pe lista celor ale căror active din Europa sunt îngheţate şi care nu au drept de circulaţie în statele UE. Nici Bruxellesul nu a impus însă un embargou petrolier, aşa cum ar fi dorit Franţa şi Marea Britanie, iar ministrul francez de externe Alain Juppe, ca să nu dea impresia că europenii se tem să acţioneze, a dat vina pe opoziţia Greciei, ţară puternic dependentă de petrolul iranian, şi a adăugat că rămâne de văzut în ce măsură creşterea producţiei în alte ţări furnizoare ar putea compensa un viitor embargou petrolier decis de UE. China, aliat economic al Iranului, s-a declarat din nou sceptică în eficienţa sancţiunilor ca soluţie la problema nucleară iraniană (mai ales că acestea ar privi-o direct, având în vedere creşterea cu 50% a importurilor ei de petrol iranian) şi, alături de Rusia, a blocat orice posibilitate ca acestea să fie extinse la alt nivel prin vreo decizie a Consiliului de Securitate al ONU.