Un serviciu medical esenţial
Cu toate că este, mai ales în cazul pacienţilor diagnosticaţi cu o boală severă, un serviciu medical necesar, în lipsa unei îndrumări CORECTE, DEMERSUL de Second Opinion riscă să „înghită” resurse importante, atât financiare, cât şi de timp – extrem de preţios când vine vorba de tratarea sau încetinirea unei afecţiuni. Care e abordarea medicală şi logistică corectă a serviciilor de Second Opinion? Răspunsul ni-l oferă Marinela Stănculete, doctor şi director medical, Concierge Medical, Enayati Medical City, primul oraş medical din România.
Conceptul de Second Opinion presupune nişte acţiuni foarte precise care implică o echipă medicală, dar în primul rând îl implică pe pacient şi dorinţa acestuia de a-şi elucida problemele medicale. Este strădania, deseori reuşită, de a obţine un diagnostic corect sau de a maximiza şansele de a obţine un diagnostic corect şi, implicit, planul de terapie adecvat”, a definit Marinela Stănculete serviciile de Second Opinion în cadrul emisiunii BM Medical City News. Importanţa conlucrării şi a colaborării între mai multe creiere, minţi medicale, care au acumulat atât ştiinţă teoretică cât şi practică, dar şi experienţă, raportare permanentă la literatura de specialitate în continuă reînnoire şi la studiile clinice ale căror rezultate se strâng permanent, spune că este extrem de utilă deoarece medicina zilelor noastre, extrem de avansată, şi care odată la câţiva ani înregistrează un avans incredibil, este, „cu toate acestea, foarte limitată”.
Ea subliniază că, atunci când a doua opinie se dă de către o echipă medicală, probabilitatea ca aceasta să greşească este doar teoretică. „Nu imposibilă. E doar teoretică, şi ţine deseori de limitele de cunoaştere medicală.” În cadrul acestor echipe medicale există şi un medic-manager de caz, care analizează dosarul, vorbeşte cu pacientul, reconstituie istoricul, strânge toate elementele legate de posibilele implicaţii ale istoricului medical personal, al istoricului medical familial, ale predispoziţiilor, ale obiceiurilor de viaţă care pot influenţa sau determina apariţia unei boli. „Acesta este rolul lui – să aibă această viziune de ansamblu pe datele existente şi să evalueaze nevoia de a face investigaţii sau consulturi suplimentare pentru a se apropia de diagnostic. Şi, în momentul în care diagnosticul are toate elementele, atunci adresează această situaţie medicală completă către clinica care face Second Opinion, unde se analizează situaţia respectivă, se emite diagnosticul şi se fac recomandările, pentru că uneori sunt necesare alte investigaţii, alteori se poate deja elabora planul terapeutic.”
Această integrare de către medicul manager de caz, adaugă Marinela Stănculete, face diferenţa uriaşă între iniţiativa de a merge la Second Opinion, şi continuarea acesteia în mod adecvat. „Pentru că foarte mulţi pacienţi vin pentru Second Opinion, dar se dovedeşte că foarte mulţi dintre ei de fapt nu au nevoie de Second Opinion, că diagnosticul e limpede. Pentru că uneori, în caz de boli foarte grave, chiar şi complexe, e doar o pierdere de timp şi noi le spunem asta pacienţilor.” Dacă pacientul doreşte în continuare să urmeze procedura, cererea îi este respectată. „Dar ideea nu este să-l încurajăm să facă Second Opinion cu orice preţ, ci să facă ceea ce este nevoie pentru el. Şi atunci deseori este nevoie de fapt de un management de caz adecvat.”
Faptul că în ultimii cinci ani, în România, se înregistrează o creştere foarte mare a solicitărilor de Second Opinion, nu întotdeauna întemeiate din punct de vedere medical, ne arată mai multe lucruri, susţine ea. „Ne arată că de fapt avem mari deficienţe în România în zona de medicină primară – medicina de familie şi medicina de policlinică, până la un anumit nivel de specializare, şi secundară. Iar un alt lucru care ne este arătat este faptul că în acest fel de funcţionare a unui sistem medical, indiferent că este de stat sau privat, nu există o închidere a cercului, de cele mai multe ori, şi această lipsă a închiderii cercului, adică a viziunii unitare integrate asupra unei persoane – pacientul – lipseşte”, şi asta pentru că pacientul nu este îndrumat corespunzător. Acest lucru, spune Marinela Stănculete, se traduce în foarte mult timp irosit, foarte mulţi bani cheltuiţi. De aceea, ar fi necesar ca lucrurile să fie mai organizate, pentru ca demersul de diagnostic şi de integrare de caz să se desfăşoare cursiv.
Pacientul, implicat direct în decizie
Costurile unui astfel de demers pot fi de la mici/moderate, până la mari, la Enayati Medical City media fiind de 1.000 de euro. Până în prezent, aproape 500 de pacienţi au apelat la serviciile de Second Opinion ale companiei, însă în final s-a dovedit că nu toţi au avut nevoie de ele. „Ceea ce facem noi este să obţinem împreună cu pacientul sau în numele lui, atunci când ele sunt remote, la distanţă, şi nu sunt de tip video sau audio, ci documente, opinii medicale. Dar, în acelaşi timp, timp alegem împreună cu pacientul unde cerem o opinie, cum alegem clinica, instituţia medicală de întoarcere, specialistul sau echipa de specialişti.”
Majoritatea celor care apelează la serviciile de Second Opinion coordonate de Enayati Medical City se împart în două categorii. Primii sunt adulţii care află care au o boală gravă, de obicei afecţiuni oncologice, şi care vin să se asigure că fac tot ce se poate face. O a doua categorie e reprezentată de copiii cu boli foarte severe, pentru care părinţii caută soluţii în ţară, nu le găsesc, şi atunci nu ştiu unde să apeleze, unde să meargă în străinătate.
Marinela Stănculete spune că, în general, serviciile de Second Opinion ar fi necesare şi încep să fie solicitate de pacienţi cu vârsta de peste 40 de ani, bolile grave, statistic vorbind, fiind mai prezente la oamenii de vârstă medie şi înaintată, şi asta pentru că persoanele vârstnice sunt mai expuse la a dezvolta boli cronice, din cauza degenerescenţei naturale a fiecăruia dintre noi, „pe care evident o putem doar încetini, nu şi evita”.
Bilă albă pentru medicii români
Potrivit ei, se întâmplă adesea ca pacienţii să nu se oprească la o a doua opinie. „Este libertatea omului să facă acest lucru, mai ales în situaţiile grave sau pe care le credem grave. Oricare dintre noi am avea acest instinct, acest reflex. Avem tendinţa să considerăm o a doua părere justificată faţă de prima, dacă ele sunt diferite.” Lucrurile nu sunt neapărat aşa. O a doua nu înseamnă însă mai bine, subliniază Marinela Stănculete. „O a doua înseamnă o a doua. Ăsta e motivul pentru care este bine ca cel care are nevoie de Second Opinion să nu fie singur, să fie nu doar ghidat ci şi, să zic aşa, supervizat – nu în sensul de substituit în gândire şi decizii –, de către un medic.” În general, spune ea, majoritatea diagnosticelor pentru care Enayat medical problematică i Medical City a cerut Second Opinion au fost confirmate. „Asta este o notă foarte bună pentru medicii români.”
Au mai fost, într-adevăr, diferenţe, adaugă Marinela Stănculete, în ceea ce priveşte planurile de tratament, dar şi aici nu atât datorită problemelor financiare pe care le poate presupune un tratament complex, ci datorită limitărilor tehnice care înseamnă organizare de sistem. „Cu alte cuvinte, nu gândirea medicală este problematică în primul rând în România. Problema este lipsa de operativitate a fluxurilor şi limitele tehnice.” Când aceste două opinii sunt totuşi diferite, intervine managerul de caz, cel care gestionează cazul de Second Opinion, pentru a hotărî dacă e cazul să se ceară o a treia sau să se meargă pe unul dintre diagnostice, monitorizând ceea ce se întâmplă pentru a vedea dacă balanţa va înclina într-un viitor foarte scurt către una sau alta. „Sunt decizii care nu se iau de către medicul singur niciodată, ci împreună cu pacientul. Pacientul le ia fiind pus în cunoştinţă de cauză de către medic, în aşa fel încât să îşi poate asuma deciziile.”
Dacă în trecut pacienţii veneau, în general, de la stat la privat, „în România ultimilor 20 de ani abonamentele medicale private au crescut foarte mult, mai ales în oraş. Aşa încât mulţi oameni sunt diagnosticaţi nu în sistemul de stat, ci în sistemul privat. „Aşa încât nu mai există un astfel de flux evident, ca o săgeată roşie cu vectorul într-o direcţie”, spune Marinela Stănculete. Potrivit ei, nu se poate face însă o deducţie nici legat de faptul că mai degrabă găseşti profesionişti mai bine pregătiţi în privat sau mai bine pregătiţi la stat. „Niciuna dintre afirmaţii nu este corectă.” Adaugă că, într-adevăr, în sistemul de stat, în unităţile terţiare – adică spitale, mai ales la clinicile universitare, unde există activitate ştiinţifică, acolo se află cumulul cel mai mare de ştiinţe medicale. „Aşa stau lucrurile.”
Oferă, aici, drept exemplu, Institutul Oncologic Fundeni, unde este un flux foarte mare de pacienţi cu cancer de toate felurile. „Un medic are ocazia, mă refer ca şi creştere profesională, de a vedea în fiecare zi cazuri foarte diferite, foarte dificile. Cu alte cuvinte, experienţa cumulată în cinci ani este mult mai mare decât, de exemplu, a unui medic care indiferent că este în sistemul de stat sau privat, nu vede acelaşi volum de pacienţi.” Sigur, adaugă ea, această situaţie are şi un revers, pentru că pe măsură ce sunt mai mulţi pacienţi la fiecare medic, timpul acordat fiecărui pacient scade. Cu toate acestea, Marinela Stănculete subliniază că niciun fel de asigurare socială de sănătate nu conţine Second Opinion. „Doar în lumea privată a serviciilor medicale se poate realiza Second Opinion aşa cum ar trebui, pentru că altfel, empiric şi spontan din partea pacienţilor, dar nu neapărat eficient, se întâmplă.”
Marinela Stănculete notează că e important ca şi companiile să includă acest beneficiu în pachetul de beneficii extrasalariale, pentru că, deşi abonamentele medicale pe care le oferă angajatorii sunt axate în primul rând pe prevenţie, cu toate acestea în multe ţări din Europa de Est şi de Sud-Est, inclusiv în România, oamenii nu apelează aşa cum ar trebui la partea aceasta de prevenţie şi de gestiune a bolilor în stadii incipiente.
