Constituţia noastră spune că instituţia prezidenţială şi instituţia guvernului fac, ambele, parte din  “puterea executivă” (celelalte două puteri fiind “puterea legislativă”, adică Parlamentul şi “puterea judecătorească”.)

Acum noi avem un guvern, ştim cu toţii din cine este compus el. Avem, aşadar, o parte a puterii executive şi pentru a o completa pe aceasta, mai este nevoie de un preşedinte. Dar ce poate face un preşedinte?

Este o glumă în popor: “Cine cântă în casă, cocoşul sau găina?” Adică cine conduce gospodăria, femeia sau barbatul? Haide să urmăm gluma şi să spunem că preşedintele este “cocoşul” şi guvernul “gaina”.

Să ne aducem aminte.

În mai 1990, Ion Iliescu a câştigat, covârşitor, alegerile prezidenţiale (85%). Cu un guvern de umplutură - pentru că noi nu ştiam atunci ce-i aia democraţie, ce-i separarea puterilor în stat – Iliescu a făcut tot ce-a vrut. Nu amintesc decât de mineriadele care au înspăimântat nu doar România, ci întreaga Europă. Petre Roman sau Theodor Stolojan, premieri, au fost doar nişte fraieri. “Industria României este un morman de fiare vechi” – spusa adevărată a lui Petre Roman a rămas doar o spusă, întrucât nimic nu s-a schimbat pentru că nu a vrut Ion Iliescu.

Pentru că “cocoşul” era cel care cânta.

În 1996, Emil Constantinescu l-a învins în alegeri pe Ion Iliescu. Constantinescu a mers bine o vreme – cam doi ani. Aşa cum se văd lucrurile azi şi cum au simtit-o cei care au trait-o, a fost o perioadă foarte grea. Pentru că, ce era numit atunci reformă, a lovit în mulţi. Inevitabil, “mormanul de fiare  vechi”, de care vorbea Petre Roman în trecut, a fost închis, în parte, pentru că nu mai erau bani ca să fie susţinut. Puterea s-a mutat de la Constantinescu (Palatul Cotroceni)  la guvern (Palatul Victoria), iar Constantinescu a admis, la final, de mandat: “Am fost învins!” De cine? “De structuri”, zicea el. Adică de ceea ce toţi candidaţii de azi numesc “sistem”, fără să ştie însă să-l numească, fără să ştie ce este el de fapt. Dispariţia PNŢCD de pe scena politică s-a petrecut şi pentru că Constantinescu, susţinut de ţărănişti, nu a mai candidat pentru un al doilea mandat. Dispăruse “driverul”.

Anul 2000: după ce Constantinescu “a fost învins de structuri”, Iliescu s-a întors la Cotroceni, prin voinţa poporului. Ceilalţi competitori, basca pe chelie. Isărescu înapoi la BNR, Stolojan la Bruxelles, trai neneacă pe banii babacului.

Năstase a ajuns premier şi şef al PDSR. Năstase a vrut să introducă cota unică de impozitare în anul 2000. Dar, în epocă, cânta cocoşul, nu găina. Năstase era, de jure, preşedintele PDSR (azi PSD), dar, de facto, era Ion Iliescu. Iar Iliescu i-a zis: Băi acesta, comanda la mine! Oricât de puternic era Năstase, şi era, comanda era la Ion Iliescu. Iar cota unică de impozitare nu a fost introdusă în 2000 pentru că nu a vrut Ion Iliescu.

Cota unică de impozitare a fost introdusă în mandatul prezidenţial al lui Traian Băsescu.

Mandatullui lui a fost bun o perioadă - pentru el. A decis în privinţa treburilor administrative, cât timp s-a înţeles cu liberalul Călin -Popescu Tăriceanu, premier. Când nu s-au mai înţeles, a început să cânte găina. Decizia s-a mutat de la Palatul Cotroceni la Palatul Victoria. Iar Băsescu a rămas doar să semneze decrete care decorau generali ajunşi la pensie.

Apoi, în guvernul Boc (dupa alegerile prezidenţiale din 2009; alegerile legislative avuseseră loc în 2008), lui Băsescu i-au revenit bujorii în obraji. A reuşit să rupă alianţa de stânga care avea majoritatea în Parlament şi a format un nou guvern, cu pretenţii de dreapta. A condus, practic, acel guvern. El a anunţat tăierea salariilor, în vremea crizei şi acordul cu FMI. Este un gest de curaj făcut la acea vreme pentru că Boc, premier, nu avea autoritatea publică, încrederea publică, de a anunţa măsuri atât de dure. Cocoşul cânta, din nou, la Palatul Cotroceni.

În vremea guvernului Ponta (începând din 2010), cocoşul nu a mai cântat. În afară de “dotorre” sau de povestea cu ochii daţi peste cap de Ponta la întâlnirea despre “deficitul structural”, Băsescu nu a mai produs nimic.

Ce vreau să spun cu asta? Constituţia noastră este ciudată, dar este bună, până la urmă, aşa enervantă cum este ea. Preşedintele nostru nu este nici cal nici măgar. Dacă are putere asupra partidului de guvernământ, atunci va decide. Dacă nu are, atunci  va fi un preşedinte care va semna decrete de urcare în grad a unor generali care ies la pensie la 40 de ani.

Azi, noi nu avem „un partid de guvernământ”, ci o coaliţie. Coaliţia formează majoritatea parlamentară. Dacă preşedintele se va înţelege cu această majoritate parlamentară, va avea un cuvânt de spus. Dacă nu, nu.

Cum zic puştii de azi: csf? No csf!