În România, vreascurile sau cocenii rămân sursa principală de căldură, nici măcar jumătate dintre locuinţe nefiind conectate la reţeaua de gaze. În Ungaria, aproape 80% din case sunt conectate la reţeaua de distribuţie a gazelor.

În timp ce antreprenorii locali vorbesc despre transformarea educaţiei într-o experienţă, digitalizarea proceselor urmând să aibă un rol esenţial în modelarea învăţământului, 3.500 din cele 6.700 de şcoli din România nu sunt alimentate cu gaz metan, directorii trebuind să se îngrijească în fiecare an să cumpere lemne pentru iarnă. Mureşul, Prahova, Clujul, Ilfovul şi Bucureştiul, printre cele mai bogate judeţe din România, au şi cele mai extinse reţele de distribuţie a gazului. În cele mai sărace judeţe, cum sunt Teleorman, Mehedinţi şi Covasna, nici gazul nu curge.

Astfel, ecuaţia este cât se poate de clară: acolo unde este asigurat accesul la resurse vine şi creşterea economică. La fel ca în cazul autostrăzilor.

România are în acest moment circa 40.000 de kilometri de conducte de distribuţie a gazului natural, arată datele pentru 2017 de la Institutul Naţional de Statistică. Coincidenţă sau nu, judeţele care stau cel mai bine la capitolul infrastructură de gaze sunt şi liderii de business ai României, zone precum Bucureşti, Ilfov, Cluj sau Prahova fiind de fapt şi centrele economice naţionale. În contextul în care producţia de gaze locală are toate şansele să se dubleze odată cu demararea lucrărilor de exploatare din Marea Neagră, dezvoltarea infrastructurii de distribuţie a gazelor şi în restul judeţelor poate reprezenta o soluţie de creştere economică. Însă pentru conectarea la reţeaua de gaze naturale, un consumator român trebuie să treacă prin foarte mulţi paşi, întreaga procedură putând să dureze chiar şase luni, într-un scenariu optimist.

„Sunt multe cereri de conectare, au crescut semnificativ în ultimii ani, din mai multe motive, printre care şi dezvoltările imobiliare. Anul trecut am conectat 56.000 de clienţi noi“, spunea recent Eric Stab, preşedinte şi CEO al Engie România.

Compania, prin intermediul Distrigaz Sud Reţele, administrează o reţea de gaze de 19.000 de kilometri, care acoperă sudul României, mai precis 19 judeţe şi Bucureştiul: Ilfov, Giurgiu, Vâlcea, Argeş, Olt, Dolj, Gorj, Braşov, Prahova, Covasna, Dâmboviţa, Galaţi, Brăila, Tulcea, Constanţa, Ialomiţa, Buzău, Vrancea, Călăraşi. Numărul de clienţi racordaţi la reţeaua de distribuţie a Distrigaz Sud Reţele este de peste 1,7 milioane, din care consumatori casnici sunt 95%. În anul 2008, de exemplu, Distrigaz Sud Reţele avea racordaţi la reţeaua sa de distribuţie 1,2 milioane de clienţi.

„Durează foarte mult să construieşti ceva în România. Noi am mers la municipalităţi să aliniem procesul, iar o idee este de a avea un ghişeu unic pentru autorizaţii. În Bucureşti, pentru gaz ai nevoie de 17 autorizaţii şi avize. Sunt discuţii pozitive însă“, mai spune Stab.

Iar această dificultate, pe care o întreţine statul, se vede în cifre. La nivel naţional, după investiţiile realizate, doar 46% dintre locuinţe sunt racordate la reţeaua de gaze naturale, după cum arată cele mai noi date publicate de Consiliul European al Reglementatorilor din Energie (CEER). În Ungaria, aproape toate gospodăriile sunt legate de reţeaua de distribuţie a gazului natural, la fel şi în Olanda, în timp ce în Italia rata este de circa 76%, iar în Cehia de 56%, arată calculele ZF făcute pe baza informaţiilor furnizate de Consiliul European al Reglementatorilor din Energie.

„Noi suntem dispuşi să investim, dar trebuie să aibă sens. Pentru noile extinderi avem o rată medie de conectare de 10%, dar pentru a le face profitabile trebuie să ai 50%. De ce este rata aşa de mică? Oamenii trebuie să investească în propria instalaţie, costuri care se ridică la mii de euro. Nu mulţi îşi pot permite asta. Sunt necesare scheme pentru instalare“, a mai precizat Stab. Statul trebuie să intervină din nou.

Accesul la energie, mai bine spus calitatea acestui serviciu, este o altă problemă pentru România. În primele şase luni ale anului trecut, Eurostat arată că românii au avut de suportat cea mai mare creştere a facturii la energie dintre toate statele europene, de 14,1%, astfel că un consumator de aici are o factură mai mare decât unul din Ungaria. În schimbul preţurilor mari însă, românii primesc cel mai slab serviciu de distribuţie a energiei în funcţie de durata întreruperilor.

„Între prima jumătate a anului 2017 şi prima jumătate a anului 2018, cele mai mari reduceri de preţuri la energie în monedă locală au fost înregistrate în Polonia (-4,3%) şi Grecia (-3,6%), urmate de Letonia (-3,5%), Malta şi Germania (ambele cu câte 3,2%). În contrast, cele mai mari scumpiri au fost înregistrate în România (+14,1%), Estonia (11,7%), Olanda şi Croaţia (ambele cu 9,2%)“, se arată în datele Comisiei Europene.

La final, Bulgaria, Lituania şi Ungaria au terminat perioada analizată cu cele mai mici preţuri la energie pentru consumatorii casnici din Uniunea Europeană, la polul opus fiind Danemarca, Germania şi Belgia. După aceste scumpiri, un consumator din România are o factură mai mare decât un croat, un maltez, un ungur, un lituanian şi un bulgar, toţi, cu excepţia consumatorilor din Bulgaria, având venituri mai mari. Mai mult, consumatorii din Ungaria şi din Bulgaria chiar ar putea fi alimentaţi cu energie din România în contextul în care piaţa locală este un exportator net de electricitate în regiune.

Paradoxurile continuă însă

În timp ce facturile au tot crescut, calitatea serviciului de distribuţie a energiei rămâne cea mai slabă la nivel european. Potrivit ultimului raport realizat de Consiliul European al Reglementatorilor din Energie, România a terminat anul 2016 cu 290 de minute de întreruperi neplanificate, aceasta fiind valoarea indicatorului SAIDI, cel mai relevant parametru în ceea ce priveşte calitatea serviciului de distribuţie a energiei electrice.

Din statistică sunt excluse evenimentele excepţionale. Următoarea clasată este Polonia, dar care are numai 180 de minute de întrerupere.

Ungaria a terminat anul 2016 cu numai 75 de minute de întreruperi neplanificate. Sunt însă ţări a căror performanţă în ceea ce priveşte calitatea serviciului de distribuţie pare aproape ireală. În Germania, durata întreruperilor neplanificate a fost de 12,8 minute, în Elveţia a fost de 9 minute, iar în Slovenia consumatorii au stat în beznă doar 1,7 minute în 2016, acesta fiind recordul la nivel european. În România sunt opt companii de distribuţie a energiei electrice, toate private. Este de menţionat totuşi că în cazul e-Distribuţie Muntenia, companie controlată de Enel, durata întreruperilor neplanificate din 2017 a fost de 2,4 ore, cea mai mică la nivel naţional. În comparaţie, consumatorii alimentaţi de Electrica Transilvania Nord, compania care face parte din grupul Electrica, acolo unde statul continuă să fie cel mai mare acţionar, fără a fi majoritar, au stat în beznă peste 6 ore.

Companiile de distribuţie a energiei spun însă că lucrurile pot sta mai rău în contextul în care Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) a anunţat că pentru perioada de reglementare 2019-2023 rata reglementată a rentabilităţii (RRR), indicator cheie pentru profitabilitatea companiilor de distribuţie, va scădea. În plus, OUG 114, promovată de stat anul trecut, loveşte din nou în investiţii.

Astfel, italienii de la Enel deja au anunţat că îşi vor reduce la jumătate investiţiile în reţelele din România ca urmare a noilor reglementări ale ANRE, de la 550 de milioane de euro în următorii trei ani la 300 de milioane de euro.

„Este păcat pentru această ţară, pentru clienţi şi pentru compania noastră, dar trebuie să reducem nivelul investiţiilor. În comparaţie cu anul anterior, vom investi mai puţin cu 35-40%“, spune şi Frank Hajdinjak, directorul general al E.ON România.

În România reţeaua de energie administrată de E.ON, în zona Moldovei, a terminat anul trecut cu întreruperi neplanificate de 249 de minute, rezultat mult mai bun faţă de cele 320 de minute din 2017, de exemplu. În 2014, un consumator de energie conectat la reţeaua de distribuţie administrată de germanii de la E.ON din nordul ţării petrecea în beznă 408 minute din cauza întreruperilor neplanificate, aşa că avansul este semnificativ. Pe de altă parte, în Germania, de exemplu, durata întreruperilor în reţeaua E.ON a fost de 20 de minute, în Suedia de 120 de minute, în Ungaria 60 de minute, aşa că şi decalajele sunt semnificative.

Mai mult, energia ajunge oricum greu la consumatori, în contexul în care un business de talie medie din Bucureşti are de trecut prin 9 proceduri şi poate aştepta până la 174 de zile pentru a fi conectat la electricitate, la reţeaua administrată de Enel. Din nou, regulile le stabileşte statul. Cu această „performanţă“ România ocupă locul 154 din 190 de economii analizate de Banca Mondială în ultima ediţie a studiului său despre uşurinţa de a face afaceri în mai multe state.

În Cehia, de exemplu, sunt necesare doar 3 proceduri şi 60 de zile pentru ca un mic consumator să fie conectat la reţeaua din Praga. Un consumator comercial din Chişinău are de îndeplinit 6 proceduri care durează în total 87 de zile pentru a fi conectat la reţeaua de energie. În Bulgaria, deşi numărul de zile de aşteptare este mai mare, numărul de proceduri este mai mic, astfel că şi Bulgaria este înaintea României în ceea ce priveşte accesul unei mici companii la energia electrică.

La final, nu doar lipsa autostrăzilor este motiv de protest. România are aceeaşi lungime a căilor ferate ca acum 100 de ani, circa 11.000 de kilometri, Cehia sau Ungaria, ţări cu suprafeţe semnificativ mai mici, având o infrastructură apropiată ca număr de kilometri cu cea locală. Astfel, harta trenurilor de mare viteză se opreşte în estul Europei, în contextul în care dacă în Vest trenurile „zboară“ cu mai bine de 250 de kilometri la oră, în România abia se târâie cu 45 de kilometri la oră.

Astfel, #şîeu – România vrea autostrăzi trebuie rebranduit în #şîeu – România vrea acces la gaze, #şîeu – România vrea să nu mai stea în beznă, #şîeu – România vrea di tăti.