Aproape toată lumea din România are o părere destul de proastă despre sistemul de învăţământ. Foarte rar auzi lucruri bune de la români despre sistemul de educaţie din România. Toată lumea se raportează la rezultatele de la BAC şi la analfabetismul funcţional, care a depăşit 40% şi care reprezintă capacitatea unui elev de a înţelege şi de a explica ceea ce citeşte. Întâi s-a dat vina pe elevi, că nu mai învaţă, pe părinţi, că nu mai reuşesc să ţină copiii din scurt, iar în ultimii ani, degetul se îndreaptă spre profesori, mai ales după rezultatele acestora la testele de titularizare.

Dintr-o generaţie, mai puţin de jumătate reuşesc să termine şcoala şi să ia BAC-ul, iar ulterior, doar 60% dintre cei care au dat la o facultate o şi termină. Dacă îi asculţi pe românii care fie că trăiesc în străinătate, fie că au trăit, au făcut şcoala acolo şi apoi s-au întors în România, sistemul românesc de învăţământ nu este nici mai bun, dar nici mai prost decât alte sisteme.

Cei care au companii româneşti şi care angajează studenţi şi absolvenţi de liceu spun că aceştia nu ştiu nimic, nu ştiu nici să pună un şurub şi că trebuie să investească bani, timp şi energie ca să-i înveţe ce să facă. Toţi se întreabă ce face şcoala românească, cum îi pregăteşte de sunt aşa de slabi. George Haber, unul dintre românii care au făcut carieră în Silicon Valley, patria start-up-urilor de tehnologie din lume, spune că profesorii din SUA caută cu „lupa” studenţii români, pentru că ştiu că sunt pregătiţi şi au idei bune.

Săptămâna trecută, el a fost prezent la Bucureşti, la o conferinţă organizată de Universitatea Politehnica, pentru a vorbi studenţilor despre ceea ce înseamnă să dezvolţi un start-up, conform Ziarului Financiar. El a dat ca exemplu faptul că sunt mulţi români la Google, la Facebook, la Microsoft şi „nu există o facultate importantă în SUA unde să nu fie măcar un profesor român”.

Marea majoritate a celor care lucrează în aceste multinaţionale, la ele acasă, sau aproape toţi profesorii români, au făcut şcoala în România fie în perioada comunistă, fie după 1990. An de an, şcolile din afară, din Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia, Olanda, Germania, Austria îşi trimit ofertele la târgurile de recrutare de la Bucureşti pentru a atrage elevii români către şcolile lor. Iar acest lucru îl fac an de an, de cel puţin două decenii. Bineînţeles că aceste şcoli vizează vârfurile din România. Dar aceste vârfuri au făcut şcoala aici, în sistemul românesc educaţional, pe care toată lumea îl consideră prost şi înapoiat. Ironic, marile şcoli din afară poate nu au aceeaşi părere.

Daniel Metz, preşedintele boardului de directori de la compania NTT Data, cu peste 1.000 de angajaţi, spune că sistemul românesc de învăţământ nu este aşa de prost cum este prezentat. „Eu am făcut facultatea în Germania, am învăţat acolo, şi pot să spun că şi şcoala lor are calităţi, dar şi defecte. Şi ei au o problemă cu învăţământul preuniversitar.” Daniel Metz spune că unul dintre lucrurile bune este că sistemul educaţional din România este gratis, poţi să ai cursuri de limbi străine, cursuri de pian, cursuri pentru care nu trebuie să plăteşti, ceea ce în Occident nu este cazul. Acolo, toate aceste lucruri te costă şi nu sunt la îndemâna fiecăruia. Ca român, abia atunci când te confrunţi cu aceste situaţii din şcolile germane, îţi dai seama de învăţământul românesc. Bineînţeles că firmele ar vrea ca cei care ies de pe băncile şcolilor să fie gata şi bine pregătiţi, astfel încât de-a doua zi să poată să livreze rezultate pe piaţa muncii. Dar în niciun sistem nu se întâmplă acest lucru.

Multinaţionalele prezente în România, la fel ca şi şcolile externe, dau la o parte această percepţie proastă despre sistemul de învăţământ şi se concentrează pentru a-i atrage pe tineri către ei, către sistemele lor, uitându-se mult mai puţin la background. Bineînţeles că olimpicii români sunt pe lista scurtă, întâi a facultăţilor, iar apoi a marilor giganţi din orice domeniu. Dar nici ceilalţi nu sunt de lepădat. În orice situaţie, cel mai important lucru este să pui mâna pe resursa umană, pentru că toate celelalte lucruri se învaţă. Din păcate, facultăţile noastre de top nu au politici de branding, astfel încât şcoala românească să fie o opţiune fie pentru români, fie pentru străini.

Dacă firmele caută cu disperare forţă de muncă, de ce nu ar putea şcolile din România, cele de top, să se ducă şi să atragă studenţi din alte ţări, garantându-le un job după terminarea şcolilor. Occidentul se confruntă de ani de zile cu o problemă majoră a şomajului în rândul tinerilor, existând ţări – Spania, Italia, Grecia – unde procentul tinerilor aflaţi în şomaj se duce spre 25%. Aceştia nu-şi găsesc locuri de muncă în domeniile pe care le-au studiat. Există joburi, dar în turism, HoReCa, curierat, logistică etc., poziţii considerate inferioare. În aceste condiţii, şcoala din România, care se confruntă an de an cu scăderea numărului de elevi, s-ar putea uita şi peste graniţă, folosindu-i ca exemple pe românii care au terminat şcoala în România şi apoi fie au ajuns în poziţii de top pe piaţa locală, fie au avut o carieră internaţională.

(cristian.hostiuc@zf.ro)