În comparaţie cu cea mai mare parte a corporatiştilor români, Alexandru Coşbuc, vicepreşedinte adjunct pentru proiecte internaţionale la Siveco, vorbeşte liniştit, cu voce scăzută, privindu-te atent; după atâţia ani petrecuţi în Dubai, a învăţat de la şeici câteva dintre secretele artei de a negocia şi de a întreţine o discuţie agreabilă şi folositoare. Biroul pe care îl conduce acolo şi care ajunge la o cifră de afaceri de până la zece milioane de euro anual colaborează în prezent cu ministerul educaţiei din Dubai, pentru care a pus la punct 7.000 de lecţii electronice, cea mai mare bibliotecă de lecţii electronice în limba arabă din lume. Lecţiile sunt interactive, conţin simulări, animaţii şi experimente, elevul putând pătrunde în interiorul lanţului ADN sau putând călători în sistemul solar. Lecţiile sunt disponibile oricărui elev, pentru că un program guvernamental dotează fiecare elev cu o tabletă.

Coşbuc lucrează la extinderea prezenţei companiei sale în zonă, discutând în prezent cu autoritatea nucleară, cu casa de asigurări de sănătate sau cu autoritatea de reglementare în telecomunicaţii. Dar, peste toate acestea, în cei aproape şapte ani de muncă în Emirate, Alexandru Coşbuc a devenit unul dintre puţinii oameni din businessul local care cunosc secretele reuşitei în lumea arabă, ale negocierilor cu autorităţile locale şi ale reuşitei într-o lume ce diferă fundamental de civilizaţia occidentală.

Cum aţi reacţiona, de exemplu, când interlocutorul arab, întrebat fiind dacă este interesat de un proiect oarecare, v-ar răspunde „mai târziu„. Aţi fi mulţumit, desigur, o amânare nu înseamnă mare lucru în lumea occidentală. Dar în Emirate „mai târziu" înseamnă de fapt „nu". Un „nu" spus voalat şi prieteneşte, dar un nu.

Întrebarea vine firesc: cum este Dubaiul? „Eu îi spun Babilonul modern„, zâmbeşte Coşbuc, „sunt multe naţii, mulţi oameni, clădiri înalte...Este ţara unde totul este la superlativ, au cea mai înaltă clădire din lume, cel mai luxos hotel, de şapte stele, singura pârtie de schi din deşert, insulele artificiale".

Dar, mai mult decât partea vizibilă a dezvoltării emiratului, Dubaiul dispune de autorităţi cu viziune şi care gândesc pe termen lung. Viziunea este mai apoi mediatizată foarte bine; „acum discută de viziunea 2020, prin care Emiratele Arabe îşi doresc să devină una dintre cele mai bune ţări din lume. Şi chiar sunt, în termeni economici, în materie de politici sociale, de sănătate, de educaţie. Bolnavii care nu pot fi trataţi pe plan local sunt trimişi pe cheltuiala Guvernului în străinătate, în educaţie au programe în care se cultivă elitismul, care identifică studenţii buni, aceştia fiind încurajaţi să îşi continue studiile în Statele Unite, Franţa sau Anglia, la universităţi de prestigiu.

„Ştiu că nu sunt organizaţi, că nu au un management bun al timpului, ştiu că sunt nehotărâţi şi că se schimbă de multe ori. Dar şi-au deschis ţara, au luat cei mai buni străini, le-au oferit case şi locuri de muncă bune, s-au bazat pe americani, nemţi, europeni de tot felul sau pe consilieri din Singapore. Aceştia din urmă au elaborat planul urbanistic al Dubaiului", spune Coşbuc.

Dubaiul poate fi, de fapt, în sine o lecţie de administraţie. Vorbim de planuri guvernamentale pe termen lung, de deschidere în faţa culturii occidentale, a tehnicii şi educaţiei, de spirit comercial şi de temeinicie. Şi de un anume mod de lucru: spre deosebire de Europa, unde cele mai multe decizii se iau la nivel înalt, de secretar de stat, în Emirate există o delegare eficientă până la nivel de director şi şef de proiect pentru foarte multe atribuţii. „Există ţări mai mari şi mai bogate care nu au acceptat e-guvernarea, serviciile occidentale, cunoştinţele şi expaţii din Vest, Arabia Saudită de exemplu", spune Coşbuc. Poziţia saudită este atât urmarea sumelor importante provenite din petrol, cât şi a dorinţei autorităţilor de a păstra Mecca şi Medina „curate".