Părea o imagine din desene animate. Când am ajuns acolo, mi-am dat seama că locul seamănă perfect cu peisajul creat în serialul "The Flintstones". Serialul de animaţie a fost intitulat în limba română "Aventuri din Epoca de Piatră" şi cred că nicio expresie nu ar putea exprima mai bine o aventură în Cappadocia, o regiune aflată în inima Turciei, la circa 800 de kilometri de Istanbul.

Am aterizat pe aeroportul din Kayseri undeva aproape de miezul nopţii, după o conexiune de doar 30 de minute în Istanbul pe care o consideram din start ratată. Am avut noroc să prindem zborul de legătură, care ne-a dus cu un pas mai aproape de zborul care conta cu adevărat pentru noi, cel cu balonul cu aer cald.La ieşirea din aeroport nimic nu părea diferit de lumea din care plecasem, iar în Cappadocia mă aşteptam să văd o altă lume. Nu a fost însă nevoie decât de o călătorie de circa o oră cu taxi-ul până la hotel pentru o călătorie în timp, chiar în epoca de piatră.

Hotelul pe care l-am ales era localizat în Goreme, punctul de pornire pentru toate zborurile cu balonul, şi era un hotel de tip peşteră, respectiv sculptat în piatră.

Până ca Neil Armstrong să păşească pe Lună în 1969, cred că cea mai apropiată imagine pe care oamenii o aveau despre astru era Cappadocia, locul unde rocile de multe ori sfidează gravitaţia şi, mai mult, au forme ce variază de la capete de extratereştri la cămile şi iepuri şi par cu siguranţă nepământene.

Regiunea merită văzută atât la pas, cât şi din zare, de la zeci, sute sau chiar 1.000 de metri altitudine, de unde Cappadocia pare că ţi se aşterne la picioare. Ca să zbori trebuie să îndeplineşti un adevărat ritual, mai exact trebuie să te trezeşti înainte să se trezească soarele (pe la 4 şi jumătate de dimineaţă), pentru a fi pregătit când microbuzul va veni să te conducă de la hotel la biroul companiei cu care ai ales să zbori. Acolo te aşteaptă un mic dejun frugal, alcătuit în principal din fructe (căpşunile şi pepenele verde sunt nelipsite indiferent de anotimp) şi cafea. Urmează apoi un drum de câteva minute (până la 20-30) cu maşinile de teren până la punctul de unde urmează să se înalţe balonul. Unele companii zboară mereu din acelaşi loc. Pilotul nostru, Mike (singurul pilot britanic din Cappadocia, care are pe lista pasagerilor politicieni, milionari, dar şi capete încoronate precum regele Iordaniei), preferă să asculte indicaţiile pe care vântul i le oferă în fiecare dimineaţă şi, în funcţie de asta, îşi alege locul de start.

În prima zi când am ajuns la balon, după doar trei ore de somn, Mike ne-a avertizat că vântul e cam supărat şi astfel sunt şanse mici să zburăm. Ne-am încăpăţânat - şi noi, pasagerii, dar şi pilotul - să umflăm balonul, poate între timp îi va trece supărarea vântului. Nu i-a trecut, şi am plecat spre hotel hotărîţi să revenim a doua zi, sau chiar a treia dacă va fi nevoie. Nu toţi pasagerii balonului au fost la fel de norocoşi, unii dintre ei plecând în ziua respectivă către aeroport. Zborul cu balonul ţine de vreme, deci de noroc, iar în Cappadocia circa 300 zile din an sunt norocoase.

Prima noastră zi a fost una dintre celelalte 65, însă în a doua am reuşit să ne ridicăm de la sol la răsăritul soarelui. Am luat startul în cursa cu înălţimile din altă zonă decât cele mai multe baloane, ba mai mult, ele au avut şi un avans de câteva minute. Când am început să ne înălţăm cerul era deja colorat de câteva zeci de baloane. Nu am încercat să le prindem din urmă pentru că ştiam că în final noi vom rămâne printre ultimii pe cer, deoarece urma să zburăm o oră şi jumătate, cu 30 de minute mai mult decât timpul standard de zbor.

La început am plutit în voia vântului, la doar câţiva zeci de metri altitudine, admirând de aproape casele cândva locuite, văile, fiecare diferită de celelalte, fie prin paleta de culori ce varia de la alb la roşu, fie prin numărul impresionant de formaţiuni stâncoase care îţi stârneau imaginaţia. La început am încercat să dau o formă fiecărei roci, însă, în final, după multe cămile, iepuri, extratereştri sau adevăraţi monştri, am admirat imaginea de ansamblu. După ce ne-am săturat să mai fim pământeni, Mike şi-a înştiinţat balonul că este timpul să începem lupta cu înălţimile.

Încă de când ne-am urcat în balon ni s-a spus că acesta este cel mai sigur mijloc de transport, însă, rareori, din cauza vremii este necesară o aterizare forţată. Nu a fost cazul, însă Mike ne-a pregătit pentru orice variantă.

Există multe locuri în lume unde poţi zbura cu balonul, însă Cappadocia şi Burma sunt cu siguranţă cele mai impresionante ca privelişte. Mike a început să zboare în Marea Britanie, unde îşi aminteşte că participa la curse nebuneşti pe furtună, pentru a vedea cine câştigă lupta: omul sau vremea. Vântul şi ploaia i-au pus câteva piedici, dar el a rămas mereu în cursă.

După ce s-a format în Marea Britanie a mers de la nord la sud şi de la est la vest şi a văzut aproape toată lumea din balon, chiar şi Antarctica, dar spune că nimic nu se compară cu peisajul din Cappadocia. Afirmă asta după şapte ani în care a zburat deasupra zonei în fiecare dimineaţă (de fapt doar în cele 300 de zile din an când vremea o permite).

Cu balonul poţi zbura oricând, însă în zorii zilei, când soarele abia îşi arată faţa, este cel mai bun moment pentru că tot atunci vântul este prielnic. Pe timpul verii companiile programează şi un al doilea zbor pentru a face faţă cererii, însă acesta este mai periculos. Chiar şi aşa, balonul cu aer cald rămâne cel mai sigur mijloc de transport.

După zbor companiile îşi aşteaptă clienţii la aterizare cu şampanie, căpşuni şi tort, doar există motiv de sărbătoare. Balonul aterizează de fiecare dată în alt loc, în funcţie de direcţia în care l-a îndreptat vântul. Pilotul comunică însă în permanenţă cu oamenii de la sol, astfel că la aterizare ei sunt deja acolo cu festinul.

Odată coborîţi din balon am decis că trebuie să vedem regiunea şi la pas, mai ales că fiecare vale are traseele proprii de trekking. Nu am vrut să ratăm nici oraşele şi satele din zonă pentru că fiecare vine cu ceva diferit. Mustafapaşa îşi poartă încă cu mândrie moştenirea grecească, astfel că uşile şi ferestrele caselor deschise la culoare sunt încă pictate în nuanţe tari de albastru şi verde. Uchisar stă cocoţat pe vârful unui deal, iar deasupra oraşului tronează castelul. Nu vă aşteptaţi la un castel în adevăratul sens al cuvântului, ci la o formaţiune din stâncă, cu multe găuri care ţin loc de ferestre şi de uşi.

Cei mai curajoşi pot încerca să viziteze şi oraşele subterane - Derinkuyu şi Kaymakli - care se întind pe opt niveluri sub pământ. O coborâre până la circa 50 de metri sub pământ te poate lăsa fără aer (la propriu), însă poate fi şi o dovadă în plus că zona Cappadociei este o altă lume.

Dovezi găseşti şi în canionul Ihlara, unde apusul soarelui se bate pentru titlul de cel mai frumos din lume cu cel din Santorini sau din junglele africane. Pentru a ajunge aici trebuie să urci pe drumuri şerpuitoare în timp ce în faţă ţi se profilează munţii înzăpeziţi. Odată ajunşi la 1.700 de metri altitudine am mers să vizităm şi biserica roşie (Kizil Kilise), care are în spate o istorie de peste 1.500 de ani. Apoi am luat cina într-un restaurant tradiţional în zonă, construit peste un râu. Canapelele şi mesele din lemn stau suspendate practic deasupra apei care susură la picioare. De altfel, ar fi şi păcat să îţi termini călătoria în Cappadocia altfel decât cu o masă tradiţională, care, indiferent de felurile comandate, va fi bogată şi una dintre cele mai bune pe care le-ai mâncat vreodată.