Adulţii care au acum cel puţin 35 de ani îşi amintesc de simulările de incendiu sau de cutremur care aveau loc săptămânal la şcoală. Poate îşi mai amintesc sau li s-a povestit şi de alarmele care sunau în anii 60 şi pregăteau oamenii din oraşe pentru atacuri cu bombe sau pentru altfel de dezastre sau de sirenele maşinilor de pompieri care traversau în goană oraşele tot în cursul unor exerciţii şi simulări.

Vorbim despre ele la trecut pentru că aceste simulări şi lecţii de supravieţuire s-au rărit atât de mult încât adulţii tineri nici nu mai ştiu de ele. A fost o surpriză să aud cum o supravieţuitoare de 17 ani a tragediei de la Colectiv s-a lăsat la pământ, şi-a apărat capul cu mâinile şi a avut inspiraţia să îşi ţină respiraţia în momentul de maximă intensitate a focului. Cât de mulţi adulţi sau copii ar şti ce să facă? De ce nu dau primăriile recomandări şi de ce nu organizează cursuri şi simulări în şcoli sau universităţi? De ce nu există mesaje de interes public, precum cele cu atenţionarea la cantitatea de sare sau de zahăr, care să ne prevină că în caz de cutremur nu avem voie să coborâm scările de la bloc? Câţi angajaţi din clădirile de birouri ştiu pe unde să iasă în caz de incendiu şi câte clădiri din România au o persoană desemnată să controleze mulţimea în cazul unui foc, cutremur sau inundaţie?

Mulţi dintre adulţii tineri au căzut şi în capcana faptului că ”găseşti toate aceste informaţii pe internet”, dar în timpul dezastrelor nu ai timp să deschizi telefonul şi e posibil ca nici net să nu ai. ”Lucruri ca acestea se întipăresc în mintea oamenilor numai în timpul exerciţiilor şi al lecţiilor de supravieţuire. Sunt perfect de acord că ar trebui predate cursuri în acest sens copiiilor, încă de la momentul când ajung la grădiniţă. În alte ţări ei sunt învăţaţi de mici să sune la 112, pentru că la acea vârstă fragedă nu au capacitatea fizică de a aplica o procedură de prim ajutor. Însă aceste proceduri sunt predate anii următori, astfel încât toate informaţiile se adaugă de-a lungul timpului”, spune Raed Arafat.

Simulări există, însă doar pe hârtie. Ce s-ar întâmpla, totuşi, în cazul unui cutremur major? Răspunsul vine dintr-un document al Ministerului Afacerilor Interne, care prezintă simularea unui cutremur de 7,6 grade şi efectele sale asupra sectorului 2 din Bucureşti. În cadrul Buletinului Pompierilor nr. 1 din 2014 este simulat cazul particular al unui seism având o magnitudine de 7,6 pe scara Richter, la o adâncime de 105 kilometri, produs în zona judeţului Vrancea la ora 2:43 dimineaţa.

Documentul arată că infrastructura municipiului Bucureşti nu ar fi afectată din cauza seismului, însă multor clădiri de locuit le-ar fi afectată structura de rezistenţă, o parte dintre acestea prăbuşindu-se. Situaţia ar sta în felul următor: 36.772 de clădiri şi locuinţe ar fi afectate, dintre care 1.913 s-ar prăbuşi. 70.747 de oameni s-ar afla în construcţiile afectate, în vreme ce 3.721 s-ar afla în cele prăbuşite. Numărul deceselor s-ar ridica la aproximativ 1.000, iar numărul total al victimelor la peste 6.000. Toate aceste numere trebuie, desigur, raportate la numărul total al celor care locuiesc în sectorul 2, respectiv 370.000 de persoane. Un număr de aproape 25.000 de oameni sau 15% din populaţia sectorului 2 ar avea nevoie de hrană, apă, adăpost şi energie în primele 24 de ore după cutremur. 

Multiplicat de cinci ori, pentru a ajunge la întreaga populaţie a Bucureştiului, asta ar însemna peste 6.000 de morţi şi peste 30.000 de răniţi, pe care îi vor prelua cele 206 ambulanţe care deservesc Bucureştiul şi sectorul Ilfov. În cât timp şi cu ce costuri de vieţi omeneşti s-ar putea realiza o operaţiune de salvare de această amploare nu poate calcula deocamdată nimeni.