În 1999, un bancher de la BNP Paribas, cea mai mare bancă franceză, care tocmai deschisese o filială la Bucureşti, se mira de „strategia” de vânzări din sistemul bancar local de atunci într-un interviu pentru ZF: aici bancherii aşteaptă să vină clienţii la bancă şi nu se duc după clienţi să-i întrebe ce nevoi au. Nu aşa se face, spunea el.

Astăzi, bancherii iau informaţii despre companii, inclusiv decupând articole din ziare de business, şi se duc după clienţi. Competiţia aduce business-ul, chiar şi într-o perioada ca aceasta, de creştere a dobânzilor şi de retragere în general a finanţărilor.

Aceeşi politică ar trebui aplicată la nivelul instituţiilor care au cele 80 miliarde de euro de la UE sub administrare - fonduri structurale şi PNRR. Degeaba stau pe sacii de bani Ministerul Fondurilor Europene, Autorităţile de Management din ţară, Ministerul Energiei, Ministerul Digitalizării şi cel al Agriculturii sau Ministerul Sănătăţii, dacă aceşti bani nu ajung în economie – la oameni, în gospodării, în ferme, în spitale sau în companii.

2023 ar trebui să fie anul fondurilor europene dacă există ambiţia de a menţine economia pe creştere, însă aceeaşi abordare de până acum, cu Ministerul Fondurilor sau celelalte instituţii aşteptând aplicaţii de la beneficiari, ar trebui schimbată pentru un obiectiv de absorbţie de minim 2% din PIB, adică 6 miliarde de euro pe an.

Aceste ministere şi instituţii ar trebui să se ducă ele după beneficiari, iar activitatea lor să fie evaluată în funcţie de banii distribuţi lunar din PNRR sau din fonduri structurale pentru beneficiarii din coordonarea lor.

Nu merge cum spune spre exemplu ministrul Sănătăţii Alexandru Rafila: ce să facem că nu vin medicii de familie să aplice pentru finanţare cu echipamente a cabinetelor medicale. Nu. Tu ca guvern eşti responsabil să te duci la aceşti medici, să le faci fişele de aplicare pe baza datelor pe care oricum le ai şi ei doar să-şi dea o semnătură sau o opţiune: vreau un ecograf de tip A, B sau C, vreau echipamentul X, Y sau Z.

Treaba medicului este să ofere consultaţii pacienţilor. Guvernul, dacă a împrumutat România cu 15 miliarde de euro în PNRR pe 30 de ani, a făcut-o pentru pacienţii şi medicii României, iar ministrul Sănătăţii şi toţi angajaţii din minister asta au de făcut: să echipeze cabinetele, clinicile şi spitalele publice cu echipamente finanţate cu bani de la UE. Ei să se ducă cu echipamentele. Cioc-cioc la uşă: v-am adus ecograful. Nu să se vaiete că nu vin medicii de familie şi spitalele să aplice pentru finanţare. Că dacă rămân cu miliarde de euro pentru sănătate necheltuite şi asiguraţii trebuie să se ducă în privat să dea 400 de lei pentru un ecograf e responsabilitatea lor.  Că au luat banii de la UE şi nu i-au cheltuit pentru cetăţenii care le plătesc salariile.

Situaţia este valabilă şi pentru celalalte ministere sau autorităţi judeţene. Cine face primul o evaluare a unei localităţi oarecare din rural sau urban din punct de vedere al absorbţiei fondurilor UE? Să luăm comuna Adunaţii Copăceni din judeţul Giurgiu. Câte întreprinderi au luat şi cum au folosit banii europeni, câţi din medicii de familie au primit finanţare, câte şcoli, câte gospodării şi ce fermieri. Cine a luat, cum i-ai folosit, ce rezultate a avut, cine n-a luat şi ce ar trebui să facă să ia.

Tocmai au fost publicate primele rezultate ale recensământului populaţiei. Pe când un recensământ al modului de cheltuire a fondurilor europene? Aşa cum vedem câte locuinţe avem şi cum sunt echipate, să vedem câte din cele 3 milioane de ferme din România au primit finanţare de la UE pentru creşterea animalelor, câte pentru legumicultură, câte pentru producţia de lapte? Cum stăm cu absorbţia, comună cu comună din România? Unde sunt Consiliile Judeţene cu evaluările?

Pornim de la firul ierbii, de acolo de unde ar trebui să ajungă banii: gospodării, ferme, şcoli, spitale, companii -  în strategia privind fondurile UE şi nu de la centru, unde se anunţă pompos un proiect sau două pe săptămână.

Şi restul? Să-i vedem pe cei care nu au luat, nu pe cei care au luat. Un profesor vrea să vadă ce nu ştie un copil, cum îl poate ridica de la nota 7 la 9. Pentru că rosturilor fondurilor UE este să acopere golurile, să niveleze diferenţele de dezvoltare, să vină acolo unde capitalul privat nu vine pentru că nu ies calculele de profit.

Fondurile UE şi din PNRR ar trebui să fie precum electrificarea. Dacă nu ajunge la toţi, este degeaba. Pentru că aceasta este rostul lor: finanţarea publică să acopere necesarul de dezvoltare, printr-un efort comun.

La sfârşitul lui 2023 se fac 17 ani de când România este membră UE. Întâmplător, 17X17X7 egal 2023. Câte exerciţii bugetare de 7 ani vor mai trebui pentru ca nivelul de dezvoltare de aici să ajungă acolo unde toată lumea visa în 2007?