Acasă la „Bucuria“, la Cricova şi Purcari. Cum te întorci în timp peste Prut
„O cafea şi o limonadă“, i-a spus ospătarului prietena mea din Republica Moldova, în limba română. „Altceva? Doriţi şi ceva de mâncare?“, i-a răspuns ospătarul în limba rusă.
O conversaţie de vreo două minute s-a derulat în felul acesta într-o cafenea din Chişinău, cu replici în română de o parte şi în rusă de cealaltă parte.
Situaţii ca aceasta au loc frecvent în Chişinău, iar pentru localnici nimic nu-i de mirare, deşi eu am rămas cu gura căscată să aud discuţia şi să realizez că fiecare înţelege şi ştie să vorbească limba celuilalt, însă, totodată, niciunul nu vrea să-şi sacrifice graiul pentru o conversaţie pe care noi am numi-o normală.
Şi poate că nu e asta mare filosofie, dar realitatea pe care o reflectă este. O societate scindată în două, în care cetăţenii sunt fie pro-ruşi, fie proeuropeni şi în care ideologiile de acest tip ajung să separe chiar familii.
Nu am trăit în comunism. Timpul a ţinut suficient de mult cu mine încât să mă lase să experimentez viaţa în democraţie, fără să ştiu ce sunt electricitatea după program, uleiul pe cartelă sau cravata de pionier. Am văzut însă filme şi mi s-au spus poveşti despre acea perioadă şi, chiar fără să vreau, în mintea mea s-a conturat un peisaj gri, înceţoşat, ca o imagine „cu purici“ pe ecranul unui televizor fără cablu.
Practic, echivalentul imaginii mele despre comunism.