Vineri, 9 februarie 2024, Banca Transilvania a anunţat oficial că a semnat tranzacţia de achiziţie a OTP Bank România (banca plus operaţiunile de leasing şi de asset management) pentru 347,5 milioane de euro.

Este a patra achiziţie bancară pe care o face Banca Transilvania în ultimul deceniu, după Volksbank, Bancpost şi Idea Bank.

Preluarea OTP Bank va duce Banca Transilvania spre o cotă de piaţă de 23-24%, consolidându-şi astfel poziţia de lider în sistemul bancar românesc.

Foarte multă lume nu ştie, dar principalul acţionar al Băncii Transilvania este Pilonul II de Pensii, unde peste 8 milioane de români au banii de pensie, respectiv contribuţia de 3,75% din salariul brut care se duce într-unul din cele sapte fonduri Pilon II de pensii.

Achiziţia OTP are două semnificaţii:

Prima – Banca Transilvania, o bancă românească fondată la Cluj şi condusă în continuare de la Cluj, cumpără operaţiunile din România ale unei bănci ungare – OTP, care este unul dintre cele mai mari grupuri financiare din regiune. OTP, care a intrat în România acum 20 de ani şi care pe parcurs a cumpărat două bănci – RoBank şi Millennium Bank, ar fi vrut să crească în continuare pe piaţă, dar nu mai putea să o facă prin creştere organică. Iar acest lucru s-ar putea pune pe seama poziţie Băncii Naţionale, care acum câţiva ani a respins direct achiziţia Băncii Româneşti, deţinută de National Bank of Greece, de către OTP. După numai un an, Banca Românească a fost achiziţionată de către EximBank, o bancă controlată de stat prin Ministerul Finanţelor. OTP a mai fost în discuţii să cumpere Garanti Bank, dar negocierile, care ajunseseră la faza unei oferte financiare, s-au oprit prin retragerea de la masă a OTP.

Deşi au fost mai mulţi interesaţi de OTP – Erste/BCR, UniCredit, Raiffeisen - care a ajuns în faza finală cu Banca Transilvania, în final grupul ungar a vândut banca din România către Banca Transilvania la preţul pieţei, respectiv la un multiplu de 0,75 faţă de activele nete. Ca o comparaţie, UniCredit a cumpărat Alpha Bank România la un multiplu de 1,3, conform evaluărilor din piaţă.

Cum a reuşit Banca Transilvania şi BNR să-i convingă pe cei de la OTP că banca din Cluj este cea mai bună soluţie pentru ei, istoria ne va spune.

A doua semnificaţie este legată de creşterea ponderii capitalului românesc în sistemul bancar, o operaţiune care se face pas cu pas de mai mulţi ani şi fără să se bată public monedă pe acest lucru.

În 2008, înainte să vină criza, ponderea capitalului românesc în sistemul bancar – bănci private cu capital românesc şi băncile de stat – era de numai 11,6%, în timp ce băncile cu capital majoritar străin, inclusiv sucursalele, aveau o pondere în sistemul bancar românesc de 88,2%.

La finalul lui 2022, ultimele date agregate furnizate de BNR arată că în sistemul bancar capitalul românesc a crescut la 31,89%, în timp ce capitalul majoritar străin a scăzut la 68,11%, de la 88,2%.

Această schimbare a avut ca motor susţinerea Băncii Transilvania în aceste achiziţii, care au permis să crească de la o cotă de piaţă de de 5,4% în 2008 (locul 7 în sistem), la 19,4% la final de 2022, susţinerea CEC Bank de a creşte organic într-un mod accelerat, banca controlată de stat reuşind să crească de la o cotă de piaţă de 4,3% în 2008 la 8,8% la final de 2022 şi, dacă mai punem creşterea de anul trecut, vom vedea CEC Bank cu o cotă de piaţă de peste 9%, cel mai probabil urcând pe locul patru, în faţa ING Bank. În 2008, CEC Bank era pe locul 9. Eximbank a reuşit să crească şi organic dar şi prin achiziţia Băncii Româneşti de la o cotă de piaţă de 0,9% în 2008, la o cotă de piaţă de 3,27% în 2022 (locul 8 în piaţă).

Această creştere a capitalului românesc, atât privat cât şi de stat, poate fi pusă pe seama unui plan strategic care, repet, nu a fost făcut public într-un mod zgomotos, dar a fost şi este executat în fiecare an.

Pentru a vedea cum s-a ajuns aici, trebuie să dăm puţin timpul înapoi.

Anii ’90 au fost dezastruoşi pentru economia românească care ieşise din comunism şi o luase pe calea unui capitalism la voia întâmplării. Economia românească nu avea bani, nu avea valută, nu avea capital, în schimb avea inflaţie, deprecierea ucigătoare a cursului valutar leu/dolar, avea tensiuni sociale majore şi nici nu reuşise să se urce în trenul Uniunii Europene şi al NATO, tren în care se urcaseră fostele state comuniste.

În acest context, economia României pierduse 30% din valoare, multe fabrici comuniste nu-şi mai găseau nici piaţă şi nici viitor, iar noii capitalişti făceau bani preluând contractele statului sau devalizând tot ce se putea devaliza, începând cu băncile de stat, companiile de stat, instituţiile de stat şi bugetul de stat.

Sistemul bancar românesc începuse în trombă, cu patru bănci mari de stat, dar imediat fusese încălecat de factorul politic şi de noii capitalişti. Băncile private care apăruseră fuseseră mai degrabă înfiinţate pentru a lua depozite de la români şi a da credite acţionarilor şi prietenilor lor.

În numai câţiva ani, băncile româneşti - fie cele de stat, care dominau piaţa, fie cele private care apăruseră -, confruntate şi cu situaţia economică dificilă, au fost trimise la colţ pline de credite neperformante, pline de scandaluri, de devalizări, pline de influenţe politice (Câtă lume îşi mai aduce aminte de Bancorex, cea mai mare bancă a României în anii ’90?).

Este adevărat că nici supravegherea bancară din partea BNR nu fusese în cea mai bună formă, pe hârtie exista, în realitate nu prea.

Dar, odată cu schimbările politice – venirea regimului Constantinescu, începerea unui proces amplu de privatizare, apariţia investitorilor străini, perspectiva intrării României în Uniunea Europeană şi NATO -, lucrurile au început să se schimbe şi în sistemul bancar.

Bancorex, plină de credite neperformante şi scandaluri, a fost lichiditată (nume de cod Sunset) iar partea bună a fost dată BCR, o bancă de stat pe care un preşedinte reuşise să o ţină în picioare, Băncii Agricole i se găsise pe ultima sută de metri un cumpărător – Raiffeisen, BRD se privatizase cu grupul francez Societe Generale, iar Bancpost fusese preluată de o bancă portugheză şi fondul de investiţii al gigantului american General Electric. Creditele neperformante de la Bancorex şi Banca Agricolă fuseseră preluate de către stat.

Supravegherea bancară din partea Băncii Naţionale se schimbase în totalitate şi începea să-şi facă simţită prezenţa în piaţă.

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a făcut tot posibilul să deschidă piaţa bancară către băncile străine, să privatizeze băncile de stat, mai ales pentru a susţine intrarea noastră în UE şi NATO.

Băncile private care erau curate au rămas în picioare, Banca Transilvania fiind una dintre ele, iar celelalte bănci private care fuseseră devalizate de către propriii acţionari începeau să fie date deoparte – închise şi lichiditate.

Băncile străine care apăruseră în piaţă la finalul anilor ’90 şi începutul anilor 2000 au adus banii de care suferea economia şi sistemul bancar, au adus knowledge, au adus încredere, ceea ce a însemnat enorm pentru economia românească, care încerca să se refacă după deceniul ’90 dezastruos.

Economia a început să crească prin intrarea investiorilor străini, care a atras şi capitalul românesc, aşa cum era el atunci.

Băncile străine au început să-şi facă simţită prezenţa şi pe piaţa de retail prin credite către persoane fizice.

Din 2000 economia României a accelerat vizibil, iar pentru sistemul bancar punctul de glorie a fost 2005, atunci când grupul austriac Erste a cumpărat pentru o sumă imensă – 3,75 miliarde de euro – 60% din BCR, cea mai mare bancă locală, care avea o cotă de piaţă de 25%. Toată banca a fost evaluată astfel  la 6 miliarde de euro, adică un multiplu de 6 ori a activelor nete, un multiplu foarte mare, care nu a mai fost atins niciodată. Aşa, pentru istorie, Erste nu şi-a recuperat niciodată banii plătiţi pentru BCR.

Anii 2000 au fost ani excepţionali pentru sistemul bancar, intrarea noastră în NATO (2004) şi Uniunea Europeană (2007) aducând miliarde şi miliarde de euro în sistemul bancar românesc pentru a se da credite populaţiei româneşti şi companiilor din România, care niciodată nu ajunseseră în situaţia în care băncile să se roage de ei să ia credite. Toată lumea credea că această creştere exponenţială economică, bancară, de business şi nu în ultimul rând de salarii va fi nelimitată.

BNR a încercat prin măsuri mai puţin ortodoxe să încetinească ritmul de creştere a creditării (30-40% pe an), aprecierea monedei naţionale care scăzuse de la 4 lei pentru un euro la 3 lei pentru un euro, dar a avut prea puţin succes.

În 2008, creditele acordate de bănci companiilor şi persoanelor fizice erau mai mari cu 40% faţă de depozitele atrase, diferenţa fiind acoperită prin linii de finanţare “fără număr, fără număr” de la băncile-mamă. Plus că 70% din credite fuseseră date în euro, franci elveţieni şi dolari, faţă de numai 30% în lei.

De nicăieri, a apărut însă criza din 2008, cea mai mare criză financiară din ultimul secol, iar toată această euforie financiară a dispărut şi din România.

Toate liniile de finanţare externe au dispărut peste noapte, miliardele de euro plecau înapoi la băncile-mamă, cursul valutar intrase în vrie şi toată lumea se întreba când va ajunge la 5 lei pentru un euro. BNR făcea eforturi disperate pentru a ţine sub control piaţa valutară şi monetară, dar şi pentru a ţine sistemul bancar românesc sub control, care se confrunta cu ieşiri mari de linii de finanţare. Pe lângă asta, apăruseră zvonurile privind prăbuşirea unei bănci – Banca Transilvania -, lumea făcând o corelaţie cu ce se întâmpla în afară, unde mari bănci americane şi europene cădeau în fiecare zi pe burse, iar statele făceau eforturi majore pentru a le ţine în viaţă.

În toamna lui 2008 Banca Naţională a dat peste noapte un împrumut de urgenţă Băncii Transilvania, care se confrunta cu un deficit de lichiditate, iar în acelaşi timp asigura celelalte bănci din piaţă, toate străine, că nu-i nicio problemă cu banca din Cluj şi pot face operaţiuni cu ea în continuare.

Pentru a opri hemoragia valutară şi căderea economică care se întâmpla în fiecare zi, guvernul de atunci a fost nevoit să ia un împrumut de urgenţă de 20 de miliarde de euro de la FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană ca să acopere deficitul de finanţare valutară, să asigure stabilitatea cursului valutar şi să finanţeze bugetul, care se confrunta cu o scădere de venituri pentru că economia nu mai mergea.

Pe lângă acest lucru, a mai fost nevoie de acordul de la Viena, în care băncile străine s-au angajat să nu mai retragă finanţările în valută din România.

Sistemul bancar românesc era expus pe valută, iar dacă cursul valutar creştea şi dispăreau liniile de finanţare în valută, colapsa.

Între 2009 şi 2012 au fost trei ani economici cumpliţi. Băncile străine nu prea mai voiau să finanţeze economia pentru că nu mai aveau linii de finanţare externe, crescuse riscul, iar sediile centrale de la Viena, Paris, Atena, Amsterdam, Londra nu mai voiau expunere pe România, ci dimpotrivă.

Căderea economică a dus la apariţia creditelor neperformante, iar sistemul bancar românesc s-a confruntat cu această problemă majoră. BNR a presat băncile să recunoască creditele neperformante, iar în 2014, pe vârf, creditele neperformante ajunseseră la aproape 25% din portofoliul de credite.

După criza din toamna lui 2008, Horia Ciorcilă, preşedintele Băncii Transilvania şi principalul acţionar individual, a încercat să găsească o bancă străină care să-i aducă o stabilitate mai mare. A avut discuţii cu Société Générale, care deţinea în România BRD, a discutat cu National Bank of Greece, a discutat cu mai multe bănci străine, dar nu a ieşit nimic. Doar a reuşit să convingă Bank of Cyprus să preia 10% din acţiuni, cu posibilitatea de a-şi majora cota. Însă BNR nu a fost de acord.

Economia s-a mai stabilizat, dar sistemul bancar suferea în continuare. Băncile străine intraseră într-un proces de reducere a expunerilor – deleveraging.

Pe acest fond, Banca Trasilvania a început să preia o parte dintre clienţi, companiile mici şi mijlocii româneşti, care nu mai puteau să ia credite de la băncile străine.

A fost o politică asumată, fără a şti unde va duce. Economia s-a mai îmbunătăţit, au început să crească salariile, piaţa imobiliară şi-a stopat căderea, iar programul Prima Casă a început să readucă clienţii în bănci, mai ales că preţurile apartamentelor erau la jumătate faţă de 2008.

În 2014 pe piaţă a apărut însă o oportunitate pe care o ai o dată în viaţă: grupul austriac Volksbank a scos la vânzare banca din România, care în 2008 ajunsese pe locul 3 în piaţă, dar prin venirea crizei şi prăbuşirea pieţei imobiliare ajunsese să fie plină de credite neperformante. Băncile străine cărora li s-a oferit Volksbank au zis pas, iar printr-un concurs de împrejurări oferta a ajuns şi la Banca Transilvania, care într-o lună a luat decizia să o cumpere. A fost o tranzacţie unică pentru banca din Cluj, care pur şi simplu i-a schimbat viitorul. Preluarea cu succes a Volksbank, în urma căreia a câştigat 350 de milioane de euro, a propulsat-o în top 3 în piaţă. BNR a fost de acord cu această achiziţie şi chiar a încurajat-o, pentru a mai acoperi din golul de finanţare care exista pe piaţa bancară.

În numai câţiva ani, pe piaţă a apărut la vânzare şi Bancpost, o altă bancă din top 10 pe care acţionarul majoritar, grupul elen Eurobank, trebuia să o vândă ca parte a unei înţelegeri europene din criza grecească din 2010. Având experienţa Voksbank şi beneficiind în continuare de susţinerea BNR, Banca Transilvania a cumpărat Bancpost, reuşind astfel să ajungă pe primul loc în piaţă, depăşind BCR, aflat în portofoliul Erste.

BCR a fost cea mai lovită bancă de criza din 2008/2009, înregistrând cel mai mare portofoliu de credite neperformante, multe credite venind şi din istoria băncii. Erste nu a mai riscat cu BCR aşa cum a riscat în momentul achiziţiei, în 2005, aşa că a tras frâna de mână. Treptat, BCR a pierdut din cota de piaţă, ceea ce a permis Băncii Transilvania să-i ia locul.

La fel s-a întâmplat şi cu BRD, francezii confruntându-se cu multe probleme la Bucureşti, nu au mai vrut să-şi mărească expunerea.

Raiffeisen şi UniCredit au mai crescut faţă de 2008, dar nu suficient.

ING a avut creşterea cea mai spectaculoasă, de la o cotă de piaţă de 3,5% în 2008 ajungând la 9% în 2022.

Această creştere a Băncii Transilvania, dar şi a celorlalte bănci româneşti – CEC Bank şi Eximbak -, a avut în spate o schimbare fundamentală a pieţei bancare locale: depozitele au devenit mai mari decât creditele (spre exemplu, acum depozitele sunt mai mari decât creditele cu 30%), deci nu mai este nevoie de finanţare externă, scăderea spectaculoasă a dobânzilor la lei a făcut ca 70% din credite să fie date în lei şi numai 30% în valută, ceea ce a făcut să dispară riscul valutar, economia a crescut spectaculos (spre exemplu, între 2008 şi 2022 economia a crescut de aproape trei ori), creşterea salariilor de 3-4 ori a dus la creşterea depozitelor bancare, creşterea spectaculoasă a companiilor mici şi mijlocii româneşti care şi-au găsit finanţare în special la băncile româneşti, stabilitatea cursului valutar leu/euro din ultimul deceniu.

Intrarea în Uniunea Europeană ne-a adus 80 de miliarde de euro, bani care se regăsesc şi în sistemul bancar.

Pe lângă acest lucru, specific pentru Banca Transilvania a fost apariţia banilor din Pilonul II de Pensii, bani care au ajuns şi în capitalul băncii, Pilonul II de Pensii devenind principalul acţionar, cu peste 30% din acţiuni.

Pentru a nu se mai confrunta cu situaţia din 2008, când au dispărut peste noapte finanţările în valută, BNR a susţinut această creştere a capitalului românesc în sistemul bancar, o creştere care te ajută şi în perioadele de criză, când pieţele financiare se blochează.

Când a venit COVID-ul, băncile româneşti au cumpărat emisiunile de titluri de stat ale Ministerului Finanţelor deoarece băncile străine făcuseră câţiva paşi înapoi.

Când a venit criza cu apariţia războiului din Ucraina, băncile româneşti au cumpărat titlurile de stat şi au alimentat cu euro casele de schimb valutar.

Este mai uşor să suni în birourile de la Bucureşti decât în birourile de la Viena, Paris, Amsterdam, Milano, sau Londra.

Aşa, ca nişte date statistice, Banca Transilvania a crescut din 2008 încoace de 8,4 ori la nivel de active, CEC Bank a crescut de 5,3 ori, iar Eximbank a crescut de 8,3 ori. BCR a crescut din 2008 până la jumătatea anului trecut cu numai 65%, iar BRD cu numai 51%. Activele sistemului bancar în toată această perioadă au crescut cu 150%.

Aceasta este o poză pe 15 ani a sistemului bancar din România. Certitudinea este că Banca Transilvania a fost încurajată prin toate mijloacele şi susţinută să devină lider, să-şi mărească cota, iar capitalul bancar românesc, cel privat şi de stat prin CEC şi Eximbank, să câştige teren.

Ce va fi în continuare vom vedea, dar aşa, ca nişte ţinte, îmi amintesc că Horia Ciorcilă, preşedintele Băncii Transilvania, mi-a spus după achiziţia Bancpost că banca trebuie să ajungă la o cotă de 30% pentru a face faţă tuturor vremurilor, pentru a finanţa economia românească şi când e perioadă de boom economic şi când sunt crize.

Şi nu ştiu cine mi-a spus, dar capitalul românesc în sistemul bancar, privat şi de stat, trebuie să ajungă la 50%.