Companiile vor fi obligate să declare în mod public locul unde îşi realizează profiturile şi plătesc impozitul. Măsura a trecut zilele acestea de Consiliul Uniunii Europene şi este o concretizare a unei propuneri de Directivă ce data din 2016, menită să crească transparenţa şi să determine dacă multinaţionalele achită taxele potrivite în fiecare jurisdicţie unde îşi desfăşoară activitatea. Şi până acum acestea erau obligate să raporteze ce profituri realizează şi unde, doar că, excepţie făcând cele din SUA, declaraţiile lor nu erau publice.

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică arăta în august 2021, în cel mai recent studiu al său bazat pe datele furnizate chiar de către multinaţionalele din 38 de jurisdicţii, că încă există riscul realizării unor transferuri de profit către paradisuri fiscale şi de micşorare a  impozitelor plătite în ţările unde îşi desfăşoară efectiv activitatea. Există, aşadar, un motiv în plus ca, până la presiunea declaraţiilor publice, autorităţile fiscale să ţintească preţurile de transfer pentru creşterea colectării de impozit pe profit, inclusiv în România.

Concret, măsura care a întrunit acordul Consiliului, stabileşte că toate multinaţionalele sau companiile independente cu un venit total consolidat de peste 750 milioane de euro în fiecare dintre ultimele două exerciţii financiare consecutive, indiferent dacă îşi au sediul în UE sau în afara acesteia (dar operează în UE), trebuie să dezvăluie în mod public informaţii privind impozitul pe profit plătit în diverse jurisdicţii. Textual, propunerea de Directivă obligă la declararea impozitului pe profit plătit în fiecare stat membru sau într-o ţară terţă aflată într-o jurisdicţie necooperantă. O astfel de raportare va avea loc prin intermediul unui formular comun al UE şi în formate electronice care pot fi citite automat.

În vară, când această propunere a fost reactivată după cinci ani de stat la sertar, au existat voci critice, dintre care cea mai importantă se referea la scăparea din vedere a multinaţionalelor cu afaceri mai mici de 750 de milioane de euro.

Oricum, propunerea de directivă se va întoarce în Parlamentul European pentru definitivare şi este posibil să sufere acolo modificări.

Dar, odată adoptată, statele membre UE vor avea 18 luni pentru a transpune directiva în legislaţia naţională, iar primul an financiar de raportare a informaţiilor va fi cel ce începe la sau după un an după termenul de transpunere. Raportarea va avea loc în termen de 12 luni de la data bilanţului pentru anul financiar în discuţie sau chiar mai repede, dacă statele membre vor alege o transpunere şi un termen de raportare mai rapid.

De ce este nevoie de declaraţii publice? Pentru a pune presiune asupra multinaţionalelor prin prisma agendei UE care are în top transparenţa fiscală. Chiar un oficial european acuza că, prin evitarea plăţii impozitului pe profit şi planificare fiscală agresivă, marile companii multinaţionale privează ţările europene de peste 50 de miliarde de euro pe an. Ori, mai ales în condiţiile crizei economice declanşate de pandemie, orice sursă de venit trebuie exploatată cât mai bine de autorităţi.

Datele analizate de raportul OCDE sunt furnizate chiar de către multinaţionalele din 38 de jurisdicţii în cadrul unei acţiuni de transparenţă impusă de Organizaţie – raportarea ţară cu ţară (CbCR) - şi vorbesc despre existenţa unor diferenţe semnificative între locul raportării profiturilor şi cel în care se desfăşoară activităţile economice. Şi asta se poate vedea, spre exemplu, din cifre şi procente: jurisdicţiilor cu venituri medii şi mari le corespunde o parte mai mare din totalul de angajaţi (32%, respectiv 38%), din activele corporale totale (respectiv 38% şi 16%), precum şi din profituri (34%, respectiv 13%). De cealaltă parte, în hub-urile de investiţii, unde impozitele sunt la un nivel redus, multinaţionalele raportează o parte relativ mare de profituri (26%), dar un număr mic de angajaţi (3%) şi de active corporale deţinute (14%). Cu alte cuvinte, aceste diferenţe pot fi mărturii ale transferurilor de profituri în acele jurisdicţii cu impozite pe profit mai mici şi o erodare a bazei impozitelor plătite în ţările unde îşi derulează efectiv activitatea.

Şi veniturile per angajat tind să fie mai mari acolo unde cotele de impozit pe profit sunt zero, precum în hub-urile de investiţii.  Mediana valorilor de venituri per angajat în ţările cu o cotă de zero impozit pe profit, spre exemplu, este aproape 2,6 milioane de dolari, comparativ cu doar 320.000 de dolari pentru jurisdicţiile unde cota de impozit pe profit este mai mică de 20% (cum este cazul României) sau chiar 285.000 de dolari pentru acele jurisdicţii care taxează cu peste 20% impozitul pe profit. Desigur, aceste informaţii pot reflecta diferenţe în intensitatea capitalurilor şi în productivitatea muncii, dar ar putea fi, de asemenea, un indicator al erodării bazei de impunere şi transferul profiturilor.

Ca medie, partea de venituri de la părţi afiliate este mai mare pentru grupurile de companii din anumite jurisdicţii, cum ar fi hub-urile de investiţii – 40%. Şi în acest caz, nivelurile înalte de venituri de la afiliaţi pot fi justificate din punct de vedere comercial, dar ele pot reprezenta, totodată, un factor preliminar de risc şi ar putea fi o dovadă de planificare fiscală.

Şi activităţile diferă în funcţie de jurisdicţii şi de impozitele pe profit plătite. În hub-uri, de pildă, activitatea predominantă este cea de ”deţinere de acţiuni”, care include şi alte instrumente de capital. O concentraţie a companiilor de holding este un element de luat în calcul într-o analiză de risc şi ar putea fi indicativ al unor structuri de planificare fiscală. Totuşi, la fel ca veniturile de la părţi afiliate, această observaţie poate fi legată de motive comerciale întemeiate.

Până la urmă, interpretarea datelor din raportări (CbCR) oferă, cum ziceam, posibilitatea evaluării unor potenţiale riscuri asociate preţurilor de transfer. Informaţiile analizate în acest raport OCDE, primul de când s-a lansat obligativitatea raportărilor ţară cu ţară, sunt aferente anului 2017, un an de creştere în majoritatea jurisdicţiilor. Însă, cu un 2020 anormal din punct de vedere economic, pandemia Covid-19 îşi va pune o amprentă de durată asupra modului în care grupurile de companii multinaţionale operează, mai ales când vine vorba de forţa de muncă virtuală, redefinirea modelelor de afaceri, în special în anumite industrii, sau de facilităţi guvernamentale acordate în multe jurisdicţii.

Astfel, aceste schimbări, inclusiv înregistrarea de pierderi de către multe companii (multe dintre cele cu un profil funcţional şi de risc limitat), vor avea un efect important asupra datelor CbCR ce vor prezenta unele ‘anomalii’ asociate pandemiei şi vor afecta într-o anumită măsură capabilitatea autorităţilor fiscale de a folosi datele CbCRs pentru evaluarea riscurilor asociate preţurilor de transfer.

Oricum, în perioada următoare, în timp ce guvernele au în vedere acoperirea deficitelor bugetare care s-au adâncit în perioada pandemiei, este clar că autorităţile fiscale îşi vor concentra atenţia asupra preţurilor de transfer pentru creşterea colectării de impozit pe profit. 

O intensificare a controalelor de preţuri de transfer va conduce cu siguranţă la o creştere a controverselor în materie, inclusiv asupra tranzacţiilor derulate de grupurile de companii pe perioada pandemiei şi ulterior, ţinând cont şi de schimbările intervenite deseori în modelele de afaceri.

Şi în România, strategia ANAF include între obiective prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. În acest sens, are în vedere şi intensificarea acţiunilor de control în domeniul preţurilor de transfer, inclusiv prin gestionarea eficientă a informaţiilor obţinute ca urmare a utilizării instrumentelor de cooperare administrativă, precum CbCR. Astfel, este esenţial ca grupurile de companii să fie pregătite să îşi susţină informaţiile din rapoartele CbCR ca o primă linie de apărare în inspecţiile fiscale. În acelaşi timp, să aibă în vedere că, la un termen deloc îndepărtat, vor fi obligate să îşi facă publice informaţiile fiscale.