„Cash sau card?… O întrebare - pe cât de frecventă pe atât de stresantă -  adresată, în reţelele de servicii, în magazine, în restaurante sau cafenele, ori de câte ori avem de făcut o plată. De remarcat că opţiunea pentru card - deşi noi am venit târziu la „masa asta”… cu 46 de ani după ce primele carduri au început să circule în SUA şi cu 38 de ani după introducerea primelor bancomate la Londra - a cunoscut creşteri semnificative de la un an la altul. După intrarea în acest…  club am ajuns repede la 18 milioane de carduri de debit şi la 3 milioane de carduri de credit. Un record istoric obţinut înainte de începerea campaniei pentru restricţionarea plăţilor cu bani gheaţă.

De cash nu ne-am despărţit însă râzând. După ce, mai întâi în instituţiile statului si apoi în firmele private, salariile au început să fie plătite prin bănci…   numerarul rămăsese tot rege în tranzacţiile de toate felurile. Mult timp după ce şi pensiile au început să fie plătite prin bănci, schimbarea  nu a venit.  Cei mai mulţi dintre posesorii de carduri le  foloseau în exclusivitate pentru… retragerea salariului ori a pensiei din bancomat. În cele mai multe dintre tranzacţii, cu sume mici sau cu sume  mari, cashul şi-a continuat…  supremaţia.

Primele semne de schimbare au apărut în timpul recesiunii din 2009-2010. Apoi, de la un an la altul, am  început să numărăm tranzacţiile cu cardul cu sutele de mii, cu milioanele, cu miliardele. Un proces măsurat riguros şi interpretat corect. Faptul că, în anii de creştere economică de după Marea Recesiune, tranzacţiile cu cardul s-au înmulţit  exploziv, se înscrie între probele indubitabile care ne spun câte ceva despre  sporul de eficienţă intervenit în competiţia cu pieţele funcţionale şi totodată competitive. Dar nu ne spun totul ! Analiza tranzacţiilor scoate în evidenţă câştigul cantitativ obţinut de România, fără îndoială important, dar nu şi pe cel calitativ. Şi, de cele mai multe ori,   câştigul cantitativ este înşelător.

În vechi manuale de economie, multă vreme, a fost în vogă un exemplu edificator. Povestea a doi tineri, care au decis să facă prima lor afacere, a circulat în toată lumea. Primul a pus pe masă toţi banii pe care îi avea.  Celui de al doilea, după ce a pus şi el pe masă aceeaşi sumă, i-a rămas o liră. Apoi  au stabilit şi natura afacerii. Vor merge duminică la stadion, la meciul de fotbal, şi  vor vinde un butoi cu bere. Iar banii câştigaţi îi vor investi în viitoarea afacere. (...).  În drum spre stadion, posesorul lirei i-a propus partenerului să i-o cedeze în schimbul unei halbe de bere. Cel ce a încasat lira  a cedat-o şi el pentru o halbă de bere. Şi tot  aşa - fapt posibil  într-un  exemplu imaginat! - lira a trecut dintr-un buzunar în altul până când s-a golit butoiul.  Concluzia? Numărul de tranzacţii, oricât de mare, nu modifică nici masa monetară (cu o liră au plecat spre stadion şi tot cu o liră au ajuns acolo) şi nici alte efecte nu produce (bunăoară inflaţie) dacă nu se produc modificări la nivelul condiţiilor economice.

Trecând de la imaginaţie la  realitate, vom vedea că numărul de tranzacţii - legate de cardurile emise de băncile româneşti cu care însă se fac plăţi şi în afara ţării! - a crescut de la un an la altul.  Fără să existe nici cea mai nesemnificativă probă că ar produce inflaţie. În 2018, pe creasta cea mai de sus a inflaţiei din acel an, au fost efectuate cu cardurile 635 de milioane de plăţi, care au antrenat 83 de miliarde de lei. În 2019, deşi plăţile cu cardul au fost mai multe (842 de milioane) iar sumele antrenate mai mari (108 miliarde) inflaţia în loc să urce s-a transformat în… dezinflaţie. În 2020, cu un miliard de plăţi făcute cu cardul şi 128 de miliarde de lei reprezentând plăţi, România a avut singura poziţie optimă dintre cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene. În 2022, când numărul de tranzacţii a urcat la 1,7 miliarde iar plăţile cu cardul au urcat la 228 de miliarde de lei, România a resimţit cel mai puternic şoc din actualul ciclu inflaţionist. Iar în noiembrie 2022 inflaţia a atins cel mai înalt vârf. În 2023 însă, de-a lungul întregului an, inflaţia s-a transformat în dezinflaţie, coborând de la 15 la sută la 6,61 la sută, deşi… atât numărul de tranzacţii (care a crescut de la 1,7 miliarde la 2 miliarde) cât şi  sumele plătite (în creştere de la 228 miliarde la 278 de miliarde) au fost mult mai mari.

Mi s-ar putea replica:  nu a spus nimeni că  inflaţia ar veni pe canalul tranzacţiilor prin carduri; invocată a fost doar masa monetară! Deşi, în „ţara numerarului”, cum era socotită România până nu cu mulţi ani în urmă, într-o vreme în care cei mai mulţi bani aleargă acum prin conturi, tranzacţiile prin carduri se regăsesc în masa monetară. Iată însă că şi masa monetară, atât în ansamblu, cât şi prin componentele ei, are aceeaşi tendinţă ca şi tranzacţiile prin carduri: urcă în anii în care inflaţia pierde altitudine! Cifrele sunt în acest sens edificatoare! În 2018, cum am arătat mai sus, ciclul inflaţionist 2017-2019 a urcat pe cel mai înalt vârf. Masa monetară totală a fost de 382 de miliarde. În 2019, deşi masa banilor  a urcat la 423 de miliarde, inflaţia a scăzut. În 2020, când masa banilor a fost şi mai mare, de 487 mld.lei, inflaţia s-a topit. La fel şi recent. Pe vârful actualului ciclu inflaţionist, în 2022, masa monetară a fost de 603 miliarde de lei. Peste un an, în 2023, a crescut până la 668 de miliarde. Inflaţia, în schimb, a coborât semnificativ.

A pierdut mai mult de jumătate din puterea ei.

Revin la concluzia din parabola manualului: masa monetară, singură, nu poate să-i ţină scara inflaţiei… ca să urce. Ar putea s-o facă numai sprijinită de un complex de condiţii economice. Or, actuala structură a masei monetare - când numerarul în circulaţie (banii din afara conturilor bancare)  nu depăşeşte 110 miliarde, în timp ce depozitele overnight (conţinând banii din conturi curente ale gospodăriilor populaţiei şi firmelor din care se fac plăţi prin transferuri bancare) a urcat până la 300 de miliarde - este o primă plasă de siguranţă antiinflaţionistă. Lângă alta şi mai puternică: cele 16 milioane de depozite ale populaţiei, din conturile bancare, reprezintă creşteri de 22,4 la sută , faţă de numai 3,8 la sută cu cât au crescut creditele. În cifre absolute: 218 mld. lei la numai 152 de miliarde.

Nu pot fi susţinute - şi cu atât mai mult nu pot fi explicate - cu aceste cifre în faţă, exprimări  ca  „record absolut de creştere a numerarului” sau „maximul istoric la care a urcat numerarul, exprimări scăpate în dezbateri publice! Nici în anii 2004-2005, când crescuse simţitor apetitul băncilor pentru creditarea populaţiei, nu era loc pentru astfel de susţineri.

P.S. Cer iertare cititorilor care au intoleranţă la…  cifre. Dar, în acest comentariu, precizia cifrelor face indubitabilă argumentaţia.