„O zi obişnuită de muncă? Nu am. Cel mai frumos lucru la munca mea este că în fiecare zi fac altceva. Aseară am venit de la Viena, azi discut cu dvs., apoi cu colegii mei de la tehnic şi şeful de laborator, o să văd care sunt iniţiativele lor pentru perioada următoare, voi lucra şi cu colega de la marketing. Mâine plec la Iaşi“, spune Carmen Bittenbinder, antreprenoarea care a construit afacerea Sartorom pe parcursul unui sfert de secol. Anul trecut, compania, din domeniul echipamentelor de laborator, a înregistrat o cifră de afaceri de 7,4 milioane de euro, mai mare decât în 2014 (5,8 milioane de euro), motoarele de creştere fiind cererea de aparatură specifică în agricultură, institute de cercetări şi industria auto.

„Anul trecut a fost mult mai bun decât începutul lui 2016, când am resimţit reţinere din partea clienţilor, deşi nu am înţeles de ce“, afirmă Bittenbinder, care se aşteaptă ca anul acesta rulajele să nu mai ajungă la nivelul de anul trecut. Cât priveşte profitabilitatea, în acest domeniu, antreprenoarea ţine să prezinte cele două unghiuri din care poate fi privit acest indicator: „Pe de o parte sunt concurenţii noştri care îşi plătesc angajaţii cu minimul pe economie şi mai scot bani pe care îi dau la negru; în acest caz profitabilitatea este extraordinară. Dacă eşti o firmă corectă ca noi – de când ne-am înfiinţat şi până acum ce e în mână e şi în cartea de muncă, ne plătim toate impozitele la stat – profitabilitatea e aşa cum e, 7-8%. Alţii, care lucrează şi cu foarte multe şpăgi pe la stat şi dau cu plicul, au altă profitabilitate. Noi preferăm să fim corecţi“. Marja de profitabilitate a Sartorom este similară însă cu cea a altor firme de profil din pieţele dezvoltate. În fiecare din industriile pe care le adresează, Sartorom concurează cu alte maximum zece firme, dintre care doar jumătate sunt „serioase“, după cum le califică antreprenoarea.

Cum a ajuns însă o absolventă de mecanică fină să dezvolte o afacere cu aparatură de laborator? „Imediat după revoluţie au venit la expoziţiile care se organizau pe atunci multe firme din străinătate, de profil tehnic, din Germania, şi mergeam la standuri ca să fac traduceri.“ S-a întâmplat ca una dintre firme să fie un producător de aparatură de laborator care i-a propus ca la terminarea facultăţii să reprezinte firma în România, ceea ce a şi făcut. A primit sprijinul companiei producătoare de echipamente de laborator şi pentru documentaţia de care a avut nevoie pentru lucrarea de diplomă; la câteva luni de la terminarea facultăţii Carmen Bittenbinder a înregistrat firma şi a mers la câteva traininguri în Germania. „Nu aveam nimic, decât o maşină second-hand, cu care umblam de colo-colo. Era o perioadă în care luam avans de la client, pentru că erau timpuri foarte tulburi. Nu se găsea valută, trebuia să stai în fiecare zi să licitezi valută şi dacă erai un nimeni, ca mine, luai, eventual, 100 de dolari. Dacă erau binedispuşi; dacă nu, nu-ţi dădeau nimic. Şi stăteam cu banii clientului câteva zile sau săptămâni până reuşeam să schimb leii în valută, să plătesc furnizorului şi să aduc marfa. Aşa am început, în 1991“, povesteşte antreprenoarea de 48 de ani, cu alură atletică şi cu discurs rezervat.

La început făcea singură tot ce era necesar: emitea facturi, chitanţe, se ocupa de importul mărfurilor, interacţiona cu vameşii („Nu pot să vă spun ce înseamnă să interacţionezo cu vameşii din România“), ducea marfa la clienţi. „Nu erau curieri, ca acum, iar Poşta din România transporta sau nu, nu existau asigurări de transport; dacă chiar voiai să te asiguri că ajunge marfa, o puneai frumos în maşină, te duceai la client şi o instalai, indiferent unde era.“ Antreprenoarea spune că de mare folos în dezvoltarea firmei a fost participarea la târguri, mai întâi ca translator şi apoi ca parteneră a producătorilor; „importanţa târgurilor a scăzut foarte mult acum, în era internetului, dar atunci nu aveai informaţii despre clienţi şi nici clienţii despre produse, iar târgurile erau un prilej foarte bun de interacţiune“, spune Bittenbinder.

O altă modalitate de a găsi clienţi noi era să meargă din uşă în uşă, în zonele industriale; „de pildă la Iaşi, era fabrică lângă fabrică. La fabrica de ulei din Iaşi, care nu mai există acum, am dotat un laborator cap-coadă în anii 90“, spune antreprenoarea. Ea completează că deşi este o persoană foarte optimistă şi nu obişnuieşte să-şi facă gânduri negre, dar în evoluţia firmei au fost două perioade foarte dificile. Una a fost provocată de criza valutară şi naţionalizarea valutei, la mijlocul anilor ’90, „când peste noapte s-au luat nişte decizii la nivel de BNR, a căzut cursul valutar cu 30% şi tot profitul nostru pe un an s-a dus naibii“. Firma a avut de suferit pentru că avea semnate contracte la preţ fix în lei. Un alt moment de cumpănă a fost provocat de criza financiară: „Industria alimentară şi cea auto nu au mai funcţionat, farma a funcţionat cum a funcţionat - nu era un motor aşa important ca acum pentru Sartorom, institutele de cercetare şi universităţile nu au primit vreme de trei ani niciun fel de buget pentru dotarea laboratoarelor“.