Dincolo de faptul că oferta de forţă de muncă este redusă – sunt săptămâni întregi în care pentru un job nu sună nimeni –, este şi de slabă calitate, din perspectiva aşteptării firmelor.

Toată lumea vrea oameni bine pregătiţi, tineri, serioşi, care să fie implicaţi la cel mai mic preţ posibil.

Iar şcoala şi piaţa muncii nu oferă acest lucru.

Conform unui sondaj al Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România în parteneriat cu Ministerul pentru Mediul de Afaceri, 68% din patroni spun că experienţa angajaţilor este principalul element de care ţin cont într-un interviu, 54% se uită după calităţile şi abilităţile de specialitate deţinute de un potenţial angajat, iar 48% se uită la gradul de implicare al angajaţilor din companie.

Interesant este că numai 31% cer ca un potenţial angajat să fie inteligent.

De asemenea, se caută angajaţi care să depună efort, să fie fideli faţă de companie, să ştie limbi străine şi să aibă abilităţi de lucru în echipă.

Piaţa muncii nu oferă aceste lucruri, iar companiile, în special cele româneşti, sunt din ce în ce mai nervoase.

Şcoala, de la care au aşteptări nerealiste de a le furniza angajaţi cu aceste calităţi (la care se adaugă dorinţa de a fi gata pregătiţi), nu ţine deloc pasul cu cererea.

„Atunci eu de ce mai plătesc taxe şi impozite?”, se întreabă Teodor Negrea de la Form Space Cluj, o companie care administrează un spaţiu de evenimente la parterul complexului sportiv Cluj Arena. El a fost unul dintre cei care, de-a lungul timpului, au iniţiat două proiecte de entertainment mari din Cluj – Boiler şi Electric Castle, unde a fost director artistic.

De fapt, aproape toţi patronii, toţi antreprenorii, toţi oamenii de afaceri se întreabă acest lucru: „Eu de ce mai plătesc taxe şi impozite, dacă trebuie să mai investesc din banii companiei în pregătirea şi trainingul angajaţilor pentru a se apropia cât de cât de necesarul unui job?”.

El, ca şi toată lumea, nu are ce face şi trebuie să facă aceste investiţii, trebuie să muncească cot la cot cu angajaţii, pentru că nu are alternativă.

Pentru cei care au planuri pe termen lung în România, pentru cei care se aşteaptă ca afacerea lor să reziste şi peste 10 ani, soluţia este să investească, să se chinuie cu noi angajaţi, cu noile generaţii, să piardă bani cu ei – mulţi, după ce fac cursuri sau învaţă un job, pleacă imediat la concurenţă – şi să-şi creeze propriile şcoli, propriile centre de pregătire şi să obţină facilităţi şi deduceri fiscale pentru acest lucru.

Parcul de maşini din România a explodat, ceea ce necesită mai multe service-uri auto, deci şi mai mulţi tinichigii auto. Dar tinerii nu prea mai vor să fie tinichigii auto, nu mai vor să stea cu mâinile în ulei, indiferent de preţ, indiferent de salariu.

Dacă nu ar fi fost show-ul MasterChef, cu toate declinările lui, piaţa de restaurante nu ar fi crescut atât de mult în ultimii ani: acum 10 ani nimeni nu voia să fie bucătar, dar acum toţi vor să fie chefi.

Şcoala nu are cum să ţină pasul cu dezvoltarea businessului, cu apariţia atâtor posturi şi joburi noi, care necesită tot timpul alte abilităţi.

Şcoala românească este teoretică, fiind doar câteva facultăţi şi secţii mai aproape de realitatea pieţei muncii – IT, medicină, construcţii.

De unde să apară angajaţi pentru industria de entertainment, dacă nu există şcoli, dacă nu există cursuri de manageri de discotecă, de cluburi, de complexuri sportive etc.?

Companiile private trebuie să dezvolte aceste lucruri, aşa cum o fac în fiecare zi, luând oameni de la zero şi învăţându-i ceea ce ştiu.

Şcoala românească scoate pe bandă rulantă absolvenţi de drept pentru că are profesori în acest domeniu.

Şcoala nici nu şi-a pus problema să dezvolte şi să aibă cursuri pentru cei care vor să ştie şi vor să înveţe cum se organizează Electric Castel sau Untold.

Deci patronii de companii trebuie să devină ei profesori.