Lev Tolstoi, unul din cei mai mari scriitori pe care mintea unui dumnezeu bun a putut să-l născocească, a stat în tinereţe, ca tânăr ofiţer al armatei ţariste, la Bucureşti cam un an, prin 1854-1855. Desigur, alături de armata rusă. Dacă-i citeşti memoriile scrise la cumpăna apelor, nu vei găsi în ele decât o adâncă şi tristă meditaţie despre soarta omului în lume dar şi mulţumiri fierbinţi adresate dumnezeului care l-a inventat pe el. Dacă-i citeşti scrisorile din tinereţe, găseşti că Bucureştiul, la 1854, era un oraş mişto, cu bordeluri pline de fete frumoase şi o şampanie splendidă la Capşa. Tolstoi era conte, nu un soldat de rând, avea acasă pământuri întinse şi mujici ce i le cultivau, aşa că-şi permitea şi bordelurile de lux şi Capşa şi şampania franţuzească. A murit, gonit de dumnezeul lui pe care l-a adorat, într-o gară de provincie, ca ultimul cerşetor. O stradă din Bucureşti îi poartă numele – e undeva prin cartierul Primăverii.

Generalul Pavel Kiseleff a condus administraţia rusească în Ţările Române între 1829 şi 1834. El a dat prima constituţie a celor două principate româneşti, „Regulamentul organic“ -

într-un fel Kiseleff a grăbit unirea celor două principate. Valabil pentru Moldova şi pentru Ţara Românească, „Regulamentul organic“ a rămas în vigoare până în 1856 - până la Congresul de la Paris, încheiat după războiul Crimeei, când Rusia a pierdut în faţa alianţei dintre Imperiul Otoman, Franţa, Anglia şi Sardinia. Un mare bulevard din Bucureşti îi poartă acum numele. În memoriile sale, Kiseleff vorbeşte şi de anii petrecuţi la Bucureşti. Vorbeşte de oraşul Ploieşti şi se îngrozeşte de cât de murdar este, de cât de desfundate sunt drumurile. La fel ca Tolstoi, Kiseleff era nobil (conte) crescut într-un palat din Moscova. Aşa că nu este de mirare că e uluit de sărăcia altora, deşi ţăranii ruşi erau, probabil, mult mai săraci decât locuitorii Ploieştiului anilor 1830.

Preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, susţine: Dacă Ucraina va cădea, următoarele ţinte ale Rusiei vor fi Varşovia, Helsinki şi Bucureşti. Pare greu de crezut. Şi, desigur, nimeni nu-l crede pe Duda.

Aproape de Piaţa Obor din Bucureşti era, până mai acum câţiva ani, o cruce de piatră ce explica în slavonă: pe acest loc, în 1877, era un izvor din care au băut apă caii ţarului Alexandru al II-lea şi ai regelui Carol I, în drumul lor spre Plevna. Şi, da, sub Carol I România şi-a câştigat independenţa (Carol a condus armata română în bătălia pentru independenţă, Alexandru pe cea a imperiului), alături de ruşi, dar a pierdut definitiv „gubernia Basarabia“, care a fost atribuită imperiului ţarist, în urma Congresului de la Berlin, un an mai târziu. Ţarul Alexandru al II-lea a fost asasinat la patru ani după bătălia de la Plevna, dar este o tradiţie la ruşi să-şi asasineze împăraţii. Ecaterina cea Mare (Ecaterina a II-a) şi-a omorât soţul, ţarul Petru al III-lea, şi i-a luat tronul. Fiul ei, ţarul Pavel I, avea să fie asasinat la rându-i, câteva decenii mai târziu. Ţarul Alexandru al II-lea a fost asasinat de anarhişti, ţarul Nicolae I a fost asa­sinat de bolşevici, iar Stalin, despotul care a omorât mi­lioane de ucraineni prin înfo­me­tare şi mi­lioa­ne dintre semenii săi ruşi trimişi în Gulag, a fost lăsat să moară, la 75 de ani, înecat în propria-i vomă, pentru că nimeni nu a vrut/nu a avut curajul să-l ajute.

Rusia ţaristă a tratat mereu ţările române drept un teritoriu al nimănui. Când aveau chef, veneau la Bucureşti ca să se bată cu turcii sau în plimbare. În 1812 au luat Basarabia ca pradă de război - într-un război pierdut de turci. Că nu au luat toată Moldova, până la Siret, s-a întâmplat pentru că Napoleon I al Franţei se apropia de Moscova şi ruşii a trebuit

să-şi mute trupele, aşa că s-au mulţumit cu ce au primit în urma unor negocieri în grabă cu turcii (plata daunelor de război se făcea, la acea vreme, mai ales prin cedare de teritorii). Alexandru al II-lea nu a transformat România (Moldova şi Ţara Românească) în „gubernie“, nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că nu avea bani. Când cucereşti un teritoriu, trebuie să-l şi întreţii. Ruşii s-au răzbunat după al doilea război mondial, când au luat ostatecă întreaga Românie, până ce „Imperiul Răului“, cum l-a numit Ronald Reagan, s-a prăbuşit.

Acum, preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, susţine: Dacă Ucraina va cădea, urmă­toarele ţinte ale Rusiei vor fi Varşovia, Helsinki şi Bucureşti. Pare greu de crezut. Şi, desigur, nimeni nu-l crede pe Duda. Există însă mitul Cassandrei. Cassandra a fost o preoteasă a zeului Apollo. Apollo s-a îndrăgostit de ea şi i-a oferit darul profeţiei, în schimbul iubirii ei. Cassandra a acceptat, dar mai apoi s-a răz­gândit. Cum darul nu mai putea fi luat îna­poi, zeul a blestemat-o. Iar blestemul este desăvârşita pedeapsă a unui zeu amăgit şi desă­vârşita pieire a unui muritor: să ştii mereu adevărul, să-l spui, dar nimeni să nu te creadă.

Asta s-a întâmplat în Ucraina. Toată lumea a ştiut, dar nimeni nu a crezut. Ce va fi, doar Cassandra ştie. Noi mergem cu necredinţa mai departe.