Risipa alimentară reprezintă o preocupare din ce în ce mai mare la nivel global, fiind în atenţia principalelor organizaţii mondiale, dar şi a autorităţilor naţionale, care monitorizează fenomenul şi caută soluţii pentru optimizarea consumului de alimente şi accesul echitabil la hrană pentru ţările care se confruntă cu dificultăţi în această privinţă.

Pandemia de COVID-19 a accentuat fenomenul, din cauza panicii care a indus un comportament iraţional în rândul populaţiei, respectiv constituirea de provizii exagerate care, în scurt timp, s-au transformat în deşeuri alimentare.

Cea mai mare risipă alimentară este generată de gospodării, fiind urmate de comercianţii şi operatorii din industria ospitalităţii (HoReCa). Un studiu publicat recent de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) arată că 17% din totalul hranei produse la nivel mondial ajunge la gunoi. Pentru România, în lipsa studiilor locale, reprezentanţii ONU au folosit date estimative în studiul menţionat, din care a rezultat că, în fiecare an, românii aruncă la gunoi aproximativ 1,35 milioane de tone de hrană. Este vorba doar de risipa din gospodării, pentru deşeurile alimentare rezultate din comerţ sau HoReCa nefiind suficiente date disponibile.

Cu aproximativ 70 de kilograme de alimente pe cap de locuitor care ajung anual la pubelă, ţara noastră se situează la jumătatea clasamentului european în ceea ce priveşte cantitatea de alimente aruncate, conform studiului ONU. Cehia şi Slovacia înregistrează o cifră identică, Bulgaria are un indicator de 68 de kg per cap de locuitor, în timp ce Republica Moldova sau Ucraina au câte 76 de kilograme.

Potrivit celor mai recente date publicate de Institutul Naţional de Sănătate Publică pe această temă (2019), în România, risipa alimentară este estimată la 6.000 de tone pe zi, 49% provenind din gospodării, 37% din industria alimentară, 7% din retail, 5% din alimentaţie publică şi 2% din sectorul agricol.

Aşadar, risipa alimentară se află la cote ridicate, iar pandemia a accentuat fenomenul, creşteri fiind consemnate atât la populaţie, care a cumpărat cantităţi foarte mari pentru a realiza provizii pe fondul incertitudinii cu privire la evoluţia pandemiei, dar şi pe lanţurile de distribuţie, care au suferit perturbări din cauza restricţiilor de circulaţie impuse pentru a limita răspândirea virusului, a lipsei personalului disponibil sau din cauza închiderii unităţilor de alimentaţie publică.

Ce trebuie să ştie operatorii din domeniu?

În aceste condiţii, autorităţile din întreaga lume caută soluţii pentru a reduce amploarea fenomenului, de la programe educaţionale care au drept scop responsabilizarea populaţiei, la prevederi legale care fie recompensează buna conduită (spre exemplu, credit fiscal în cuantumul produselor donate), fie impun unele reguli în gestionarea alimentelor.

România a adoptat Legea 217/2016 privind diminuarea risipei alimentare, care prevede o serie de obligaţii pentru operatorii economici din domeniul alimentar. Printre acestea se numără elaborarea unui plan anual de diminuare a risipei alimentare, derularea de comunicări interne cu angajaţii pe această temă, adaptarea producţiei la condiţiile de piaţă (cerere-ofertă, asigurarea trasabilităţii), plan de cultură în funcţie de piaţa de desfacere, măsuri de educare şi informare referitoare la prevenirea risipei de produse agroalimentare, cuantificarea risipei de alimente, măsuri de redistribuire/utilizare a surplusului.

Din perspectivă fiscală, sponsorizarea acordată în condiţiile prevăzute de lege (sub formă de produse) asigură o recuperare prin intermediul creditului fiscal a costurilor aferente şi pare a fi o soluţie utilizată şi în alte ţări pentru diminuarea risipei alimentare.

De asemenea, Codul fiscal oferă posibilitatea deducerii costurilor generate de scoaterea din gestiune a bunurilor cu termen aflat aproape de expirare sau care nu mai pot fi consumate, dacă acestea respectă prevederile legii risipei alimentare şi/sau sunt transferate pentru reintroducerea în circuit, pentru transformare în compost sau biogaz.

În concluzie, limitarea risipei alimentare este o obligaţie reglementată legislativ, dar, prin pregătirea unui plan de măsuri ce include urmărirea termenului de expirare a produselor, reducerea preţului de vânzare înainte de expirare, sponsorizarea produselor sau transmiterea acestora pentru utilizarea în obţinerea compostului sau biogazului, operatorii economici pot obţine şi un tratament fiscal favorabil.

Material de opinie de Camelia Malahov, Director Taxe Directe, Deloitte România