Elveţia, o ţară bogată, inclusiv în apă, controlează sursele de apă pentru jumătate din Europa de Vest şi vrea să păstreze controlul. Acest lucru îi nelinişteşte pe vecinii săi, afectaţi în ultimii ani de secetă, scrie Portfolio.

La marginea vestică a lacului Geneva, de unde puternicul fluviu Ron se strecoară afară printr-un baraj îngust, o gafă a diplomaţiei franceze este inscripţionată în piatră pentru ca toată lumea să o vadă. Placa scrisă, montată pe pereţii unei clădiri industriale vechi, comemorează acordul din 1884 dintre trei cantoane elveţiene care reglementează de atunci nivelul apei în întinsul lac alpin.

Franţa nu este menţionată, chiar dacă 40% din lac este pe teritoriul francez.  „Franţa, dintr-un motiv oarecare, nu a făcut parte din acord”, a explicat Jérôme Barras în timp ce descuia o poartă de sub placa inscripţionată pentru a inspecta o hidrocentrală aflată sub barajul pe care îl supraveghează de mai bine de un deceniu. Când acordul a fost reînnoit şi un nou baraj a fost construit un secol mai târziu, Parisul tot nu era interesat. Guvernul francez regretă acum acest lucru. Aspectul discret al barierei din calea apelor, cunoscută sub numele de barajul Seujet, maschează importanţa sa strategică pentru hrănirea şi alimentarea cu energie a Franţei. Barras numeşte barajul  robinetul lacului Geneva. Acesta permite Elveţiei să crească debitul Rônului sau, mai ales, să-l reducă.

Franţa şi-a dat brusc seama că nu poate controla robinetul în timp ce se luptă cu lipsa de apă, cu secete distructive şi caniculă. „Având în vedere de când ştim despre schimbările climatice şi posibilele sale efecte, francezii au realizat destul de târziu cum stă treaba”, a spus Christian Bréthaut, profesor de management al apei la Universitatea din Geneva. Până acum, nu a fost o problemă uriaşă: autorităţile elveţiene au dat în general curs cererilor franceze pentru mai multă apă. Dar Barras, administratorului barajului, a fost direct: „Nu avem nicio obligaţie să răspundem la aceste solicitări”.

Vara trecută, în timp ce râurile secau în Franţa, Parisul a convins Berna şi cantoanele să înceapă discuţii despre cum să împartă apa dătătoare de viaţă. Cu toate acestea, Elveţia este reticentă în a permite Parisului orice influenţă asupra volumului de apă care părăseşte Lacul Geneva.

Este o reţetă perfectă pentru tensiunile tot mai mari despre care Comisia Europeană a avertizat că ar putea declanşa conflicte pentru apă în toată Europa. Vara trecută, în timp ce râurile secau în Franţa, Parisul a convins Berna şi cantoanele să înceapă discuţii despre cum să împartă apa dătătoare de viaţă. Cu toate acestea, Elveţia este reticentă în a permite Parisului orice influenţă asupra volumului de apă care părăseşte lacul Geneva. Francezii ar trebui să aibă încredere în elveţieni că fac ceea ce trebuie, a spus Antonio Hodgers, preşedintele guvernului cantonal al Genevei. „Ceea ce zicem noi în Elveţia este: Ascultaţi-ne, când aceasta a fost o problemă?” a spus el pentru Politico într-un interviu din birourile sale impunătoare cu vedere la oraş. „Când a întors Elveţia capul atunci când Franţa a avut nevoie?” Francezii nu sunt convinşi. „Suntem foarte norocoşi să avem această apă de foarte bună calitate”, a spus Anne Grosperrin, care supraveghează resursele de apă pentru cei 1,5 milioane de oameni din şi din jurul oraşului francez Lyon, chiar în aval de Geneva. „Dar, în acelaşi timp, suntem foarte vulnerabili.” Dar nu este vorba doar despre a împiedica închiderea robinetelor oraşului. O călătorie în josul Ronului, de la izvorul alpin până la lacul Geneva, Lyon şi nu numai, arată cât de multe vieţi şi mijloace de existenţă depind de – şi, în perioadele de secetă, concurează pentru – apa râului. Necazul începe din vârf - în Alpii elveţieni, unde Ronul ţâşneşte dintr-un gheţar străvechi şi se revarsă pe văi muntoase în lacul Geneva. Datorită gheţarilor săi, Elveţia este un rezervor de apă pentru Europa de Vest, deţinând 6% din rezervele de apă dulce ale întregului continent. Dar gheţarii alpini se topesc într-un ritm alarmant.

Gheţarii din Elveţia şi-au pierdut 10% din volum doar în ultimii doi ani. Şi există semne că ţara a trecut deja de „vârful apei”, ceea ce înseamnă că apa de topire glaciară ar putea să scadă în curând, a explicat Daniel Farinotti, glaciolog la ETH Zürich.

Până la sfârşitul secolului, Farinotti se aşteaptă ca Elveţia să piardă între 60% şi 80% din gheţarii săi. Iar gheţarul Ron, care alimentează râul, va avea probabil o soartă şi mai rea, dispărând efectiv până atunci, potrivit unui studiu al ETH. Asta nu înseamnă că râul Ron dispare. Zăpada şi ploaia din Alpi vor continua să curgă pe versanţii munţilor în timp ce gheţarii se vor retrage, hrănind râul. Însă ninsorile sunt în scădere, iar precipitaţiile sunt o sursă mult mai puţin sigură decât gheaţa glaciară, care se topeşte - ca un mecanism de ceas - în lunile mai calde, când este nevoie de apă cel mai mult.

Dar nu este vorba doar despre a împiedica închiderea robinetelor oraşului. O călătorie în josul Ronului, de la izvorul alpin până la Lacul Geneva, Lyon şi nu numai, arată cât de multe vieţi şi mijloace de existenţă depind de – şi, în perioadele de secetă, concurează pentru – apa râului.

Cererea pentru acea apă este intensă. Râul alimentează 2,5 milioane de oameni cu apă potabilă şi menajeră, transportă mărfuri de la Lyon la Marea Mediterană, răceşte reactoare nucleare, produce un sfert din hidroelectricitatea Franţei şi irigă suprafeţe de teren agricol de dimensiunea Belgiei. Pe scurt, Ronul „este esenţial pentru economia regiunii, a ţării şi a Europei în ansamblu”, a declarat Thomas San Marco, director pentru resurse de apă la Compagnie Nationale du Rôn (CNR), companie care gestionează hidroenergie, transport şi irigaţii agricole de-a lungul râului pentru statul francez. Dar an de an râul se micşorează ca debit, cel puţin vara. Un studiu cuprinzător publicat anul trecut de autorităţile franceze din regiunea Auvergne-Rôn-Alpes a constatat că fluxul din vară al fluviului a scăzut cu 7-13% în ultimii 60 de ani. Şi ar putea scădea cu încă 20% până în 2055. Cu toate acestea, puţini oficiali elveţieni, politicieni şi factori de decizie în privinţa apei văd motive să acţioneze de urgenţă. Unii susţin chiar că o creştere a volumului apei de topire va crea un efect secundar pozitiv timp de câteva decenii: creşterea hidroenergiei, o sursă de energie ecologică.

„Există un volum de apă tot mai mare produs de topirea gheţarilor”, a spus Benjamin Roduit, un parlamentar de centru-dreapta în Consiliul Naţional Elveţian, care reprezintă Valais, unul dintre cele trei cantoane care guvernează peste lacul Geneva.

 Roduit, care, întâmplător, conduce şi un grup de lobby pro-hidroenergie, Swiss Small Hydro, susţine că valorificarea apei în exces este vitală pentru reducerea emisiilor de carbon. În ceea ce priveşte deficitul de apă, el a precizat: „Pot să vă spun: în acest moment, nu este o prioritate. Dimpotrivă, dificultatea este să nu iroseşti acest surplus de apă”.

Franţa nu simte aşa. Secetele de acolo fac ravagii în comunităţi, iar ciocniri violente au izbucnit din cauza construcţiei de rezervoare pentru fermieri.

„Tensiunile există deja”, a spus Grosperrin, politicianul lionez. De aceea Parisul vrea să aibă un cuvânt de spus în viitorul Ronului.

Datorită gheţarilor săi, Elveţia este un rezervor de apă pentru Europa de Vest, deţinând 6% din rezervele de apă dulce ale întregului continent.

Elveţia ascultă – până la un punct. În portul din Geneva, nu departe de barajul Seujet, o fântână uriaşă aruncă în aer mii de litri din apa lacului. Jet d’Eau, cel mai cunoscut reper al oraşului, aproape că apare proiectată pentru a etala abundenţa de apă. „La Geneva, suntem privilegiaţi. Toată apa vine la noi”, a spus Hodgers, preşedintele cantonal. De aceea, simţim o responsabilitate faţă de francezii din aval: „Această apă nu este a noastră. Apa curge, este a tuturor”. Dar a permite Franţei să influenţeze exact cât de multă apă părăseşte lacul Geneva este o linie roşie pentru el şi alte cantoane implicate în negocieri. „Nu vrem să ne angajăm la anumite volume de apă pentru că dacă dintr-o dată este foarte puţină apă, nu vrem să fim obligaţi să dăm mai mult Franţei cât timp noi nu avem suficientă pentru populaţia noastră”, a spus Hodgers. Apoi, mai este problema modului în care este folosită apa. Elveţia, care a decis să renunţe treptat la energia nucleară, este reticentă la a garanta aprovizionarea cu apă a instalaţiilor cu care Franţa îşi răceşte flota de reactoare în expansiune. Apele Ronului sunt vitale pentru centrala nucleară Bugey, care se află chiar peste graniţa cu Elveţia – spre iritarea lui Hodgers, un politician al Partidului Verzilor care se opune cu înverşunare puterii atomice. Mulţi bănuiesc că Bugey, care furnizează 40% din energia electrică a regiunii Auvergne-Rôn-Alpes, este cauza interesului brusc al guvernului francez pentru Ron. Oficialii plănuiesc să adauge încă două reactoare centralei. „Asta nu ajută”, a spus Hodgers.

Centrala de la Bugey este  principalul motiv pentru care Franţa trebuie să le ceară elveţienilor să lase mai multă apă prin barajul Seujet. Ce cea mai mare parte a apei este eliberată înapoi în râu, însă reactoarele au nevoie de un flux de lichid constant şi rece - iar schimbările climatice nu numai că împuţinează apa din Ron, ci şi o fac mai caldă. Solicitările Franţei devin „în mod clar” din ce în ce mai frecvente, a spus Barras, director de producţie de energie electrică pentru Geneva Industrial Services (SIG), care gestionează energia şi apa pentru acea zonă. SIG poate primi astfel de solicitări atâta timp cât nivelul lacului rămâne în limitele convenite de cele trei cantoane elveţiene.

„Asta se întâmplă întotdeauna vara acum”, a spus Barras. „Pentru că situaţia hidrologică se schimbă.” În Franţa, această schimbare este periculoasă. Apa dispare şi se înmulţesc secetele severe. Locurile de muncă ale oamenilor – şi sănătatea lor – sunt ameninţate. În faţa presiunii, preşedintele francez, Emmanuel Macron, a prezentat anul trecut un plan de conservare a mai multor resurse preţioase, inclusiv un angajament de a reduce consumul de apă cu 10% până în 2030. Dar nu există obiective sau măsuri obligatorii pentru anumite sectoare, lăsând mult loc de interpretare.

Dar gheţarii alpini se topesc într-un ritm alarmant. Gheţarii din Elveţia şi-au pierdut 10% din volum doar în ultimii doi ani.

Pentru companiile franceze care gestionează apa din Ron în Franţa, scopul este o mai bună stocare. Dar, având în vedere că Ronul este deja foarte regularizat - 19 baraje reglează nivelul fluviului şi ajută la stocarea apei - aceste firme nu văd nevoia unei schimbări drastice. Nicolas Kraak, care conduce organismul administrativ de supraveghere a irigaţiilor agricole de-a lungul Ronului, laudă o nouă staţie de pompare, la nord-est de Lyon, despre care spune că va reduce presiunea asupra resurselor locale de apă subterană prin aducerea de apă din râu. Şi, insistă Kraak, operatorii de irigaţii îşi pot permite să folosească mai multă apă. „Este clar că apa e disponibilă. De fapt, agricultura foloseşte în prezent doar 35% din rezervele fluviale care îi sunt alocate”, a spus el. „Personal, nu cred că va fi vreo problemă pe Ron.” La Lyon, Grosperrin scutură din cap la această logică. „Când irigatorii spun că situaţia este sub control, că totul este bine – nu împărtăşesc acest punct de vedere”, a spus ea. Marele Lyon, unde 98% din apa de la robinet vine din acviferul Ron – din apa subterană – intenţionează să reducă cu 15% consumul până în 2035. Grosperrin spune că consumul oraşului este deja în scădere, dar îşi face griji pentru calitatea apei: Ronul s-a încălzit în ultimele decenii, atât din cauza schimbărilor climatice, cât şi pentru că centralele nucleare deversează apă mai caldă, ceea ce creşte riscul de poluare. Franţa şi Uniunea Europeană trebuie să se asigure că agricultura şi industria folosesc, de asemenea, mai puţină apă, a avertizat ea. „Ne-am amăgi singuri dacăam spune că putem continua să extragem astfel de resurse.” În ciuda dezacordurilor, toată lumea din Franţa este de acord cu un singur lucru: trebuie să existe un acord oficial de împărţire a apei cu Elveţia, care să garanteze un debit din barajul Seujet. Pompele pe care Kraak le laudă încetează uneori să funcţioneze când Geneva decide să reţină mai multă apă, a spus managerul francez de irigaţii. Şi în afara unei convenţii a Naţiunilor Unite privind apa, apa Elveţiei nu este supusă multor obligaţii internaţionale. „Nu avem control asupra Elveţiei pentru că nu sunt în Uniunea Europeană”, a avertizat Kraak. „Ei fac ce vor.”

Franţa nu este singurul vecin elveţian exasperat. În ultimii câţiva ani, Elveţia şi Italia s-au certat cu privire la nivelul apei din Lago Maggiore, care se află la graniţa dintre cele două state. În 2022, provinciile italiene afectate de secetă le-au cerut elveţienilor să elibereze mai multă apă. Şi pe termen mai lung, Italia doreşte să ridice nivelul apei lacului astfel încât acesta săpoată acţiona ca un rezervor mai mare. Dar elveţienii spun că astfel ar creşte riscul de inundaţii. Întrebat dacă Elveţia este îngrijorată de aceste tensiuni în creştere în privinţa apei, Felix Wertli, negociatorul principal al Bernei în discuţiile cu Franţa, a spus: „Schimbările climatice nu cunosc graniţe şi necesită găsirea de soluţii comune. Suntem încrezători că acordul va ajuta cele două ţări să consolideze cooperarea”. Wertli nu a spus care este stadiul discuţiilor şi nu a dat alte detalii, dar a precizat că se aşteaptă să încheie negocierile până la sfârşitul anului. În semn că Parisul vede debitul Ronului ca pe o problemă de securitate naţională, ministerul francez de externe se ocupă de negocieri, în timp ce în Elveţia biroul federal de mediu are această responsabilitate. Se pare că guvernanţa apei a fost, de asemenea, pe ordinea de zi în timpul vizitei lui Macron la Berna din noiembrie. Totuşi, în Elveţia, unde deficitul de apă nu va fi o problemă majoră până în a doua jumătate a acestui secol, mulţi au o abordare mai relaxată. „Franţa se uită la 2050. Elveţia face studii pentru 2100”, a spus Cyrille Vallet, care stă pe graniţa academică franco-elveţiană, studiind managementul Ronului la universităţile din Geneva şi Lyon.

Înapoi la barajul Seujet, nici Jérôme Barras  nu este prea îngrijorat pentru viitorul imediat. „În general, pentru următoarele trei decenii, nu ne aşteptăm la o producţie de hidroenergie mai mică sau la mai puţină apă”, a spus el.

Dar ce rămâne după aceea? Barras scutură din cap, subliniind că contractul companiei sale cu cantonul durează doar până la jumătatea secolului. „Eu, eu nu mă gândesc până acolo. Ţine de următoarea generaţie – următoarele două sau trei generaţii de angajaţi şi manageri”, a spus Barras. „Ei ar trebui să afle ce se va întâmpla după.”