Aurul a fost întotdeauna simbolul suprem al stabilităţii şi al încrederii, iar Germania are o relaţie specială cu acest metal preţios. Povestea repatrierii rezervelor de aur germane este o cronică fascinantă despre istorie, geopolitică şi securitate financiară, marcată de decenii de depozitare internaţională, presiuni politice şi operaţiuni logistice complexe, în centrul căreia se află Carl-Ludwig Thiele, fost membru al Bundesbank.

Când Carl-Ludwig Thiele avea 11 ani, mătuşa lui i-a făcut cadou o monedă din aur de 21 de carate. „A fost un sentiment incredibil să o am. Este în continuare la mine şi o pot descrie ca şi cum aş avea-o în mână. Pe o parte este imaginea Papei Ioan al XXIII-lea, iar pe revers o imagine a Duhului Sfânt plutind deasupra episcopilor.” În cele cinci decenii de la primirea acelei monede, domnul Thiele – un om înalt, direct, cu un chip voios când discuţia ajunge la lingouri – a ajuns sus în birocraţia de stat a Germaniei. 

A servit 20 de ani în parlament înainte de a face trecerea de la Berlin la Frankfurt pentru a deveni membru al consiliului executiv al Bundesbank, banca centrală a ţării, şi custode al aurului instituţiei, scrie Financial Times. În 2017, când a fost realizat interviul, Germania era unul dintre cei mai mari deţinători de aur din lume: 3.378 de tone, în valoare de 119 miliarde de euro, pe locul doi după SUA.

În prezent, se află în aceeaşi poziţie. În deceniile de după război, cea mai mare parte a aurului german a fost depozitată la New York, Londra şi Paris. Când ţara a decis să îşi aducă jumătate din aur înapoi acasă, domnul Thiele a fost pus la conducerea operaţiunilor.

Din 2013, el a coordonat transportul a aproape 54.000 de lingouri de aur – fiecare valorând puţin sub 510.000 de dolari la preţurile vremii – la Frankfurt, capitala financiară a Germaniei. Această comoară a fost mutată din seifurile Rezervei Federale a SUA şi ale Banque de France. Ultimele lingouri au ajuns la sediul Bundesbank, aflat la câţiva kilometri nord de centrul oraşului Frankfurt, în august 2017. Modul în care aurul Germaniei a ajuns în străinătate este o poveste care începe înainte de Marele Război. 

---

În octombrie 2015, banca a publicat o listă cu detalii despre întregul lot de aur pe care îl deţinea, devenind cea mai transparentă dintre toate băncile centrale în privinţa rezervelor de aur. „Suntem cea mai transparentă dintre toate băncile centrale cu privire la rezervele noastre de aur şi există încă mai multe întrebări. Cu aurul există întotdeauna mai multe întrebări”, spune Thiele.

---

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Germania nazistă a jefuit aurul de la băncile centrale din întreaga Europă. Reichsbank a păstrat tone din acest metal furat la Banca Reglementărilor Internaţionale din Elveţia. Până când Aliaţii, prin Comisia Tripartită pentru Restituirea Aurului Monetar, l-au recuperat în 1948, cuferele statului german erau goale. În timpul Wirtschaftswunder – miracolul economic german al anilor 1950 şi 1960 – Germania de Vest a început să acumuleze cantităţi mari de aur. Excedentele de export ale ţării au adus dolari, care au fost schimbaţi la banca centrală – iniţial Bank deutscher Länder (BdL), apoi, din 1957, succesoarea acesteia, Bundesbank – în schimbul mărcilor germane. În cadrul sistemului Bretton Woods al cursurilor de schimb fixe, Bundesbank putea folosi dolarii pentru a cumpăra aur la un preţ de 35 de dolari uncia, păstrând majoritatea activelor sale în buncărele subterane ale Fed New York, de pe Liberty Street. În 2013, puţin peste 1.500 de tone de aur german erau depozitate acolo. 

---

Germania are o relaţie mai puternică cu aurul decât majoritatea naţiunilor. Experienţa traumatizantă a ţării cu hiperinflaţia din perioada 1919–1923, din anii Republicii de la Weimar, este înrădăcinată în conştiinţa naţională. Aurul, mai presus de toate, reprezintă stabilitate.

---

 După căderea Zidului Berlinului în 1989 şi prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991, această raţiune a dispărut. Totuşi, a mai trecut un deceniu până când Bundesbank a început să îşi repatrieze aurul. În primii ani ai noului mileniu, banca a mutat 930 de tone din seifurile de sub Threadneedle Street ale Băncii Angliei din Londra înapoi la Frankfurt, după ce instituţia britanică şi-a majorat chiria. Această mutare, învăluită în secret din cauza preocupărilor de securitate, a venit în timp ce presiunea asupra Bundesbank pentru a dezvălui mai multe despre rezervele de aur ale naţiunii a crescut. Zece ani mai târziu, Bundesrechnungshof – biroul federal de contabilitate al Germaniei – şi membrii Bundestagului au început să pună întrebări despre aurul ţării. Parlamentarii au vrut să ştie unde este depozitat aurul, solicitând băncii centrale să furnizeze inventarul lingourilor aflate în posesia acesteia. Mai controversată a fost campania publică condusă de Peter Boehringer, un fost administrator de active, care la începutul anului 2017 a devenit membru al Bundestagului, reprezentând partidul eurosceptic Alternativa pentru Germania (AfD). „Iniţial, nu am fost luaţi în serios. Am scris la Bundesbank, dar am primit răspunsuri standardizate, fără valoare. Nu am primit niciun răspuns concret, aşa că a trebuit să facem totul public”, spune Boehringer. „Am obţinut atenţie din partea presei online, apoi a celei internaţionale. Noi suntem proprietarii; vorbim de peste 100 de miliarde de euro din active publice.” Boehringer credea că Germania trebuie să-şi aducă înapoi aurul din motive mai mult decât simbolice. Răspunsul agresiv al Băncii Centrale Europene la criza financiară globală a făcut ca numerarul să îşi piardă valoarea. „Oamenii sunt întotdeauna interesaţi de aur, dar trăim într-o perioadă în care băncile centrale au luat-o razna. În 1971, toate monedele erau legate de aur. Acum nu mai este cazul, iar comportamentul băncilor centrale este ridicol. Din ce în ce mai mulţi oameni pot vedea asta.” Bundesbank neagă că presiunile lui Boehringer i-au influenţat decizia de a aduce aurul acasă. De asemenea, banca neagă acuzaţiile din partea investitorilor în aur că Fed New York ar fi utilizat în scop propriu aurul german. Thiele spune că a văzut comoara germană de două ori, în 2012 şi 2014. „Este acolo. Şi nu a fost niciodată o problemă să-l vedem sau să-l aducem în Germania.” Atracţia aurului a crescut în tandem cu tulburările de-a lungul istoriei. Mulţi economişti sunt de acord cu atacul lui John Maynard Keynes asupra ideii de a lega aurul de monedele de hârtie, considerând-o o „relicvă barbară” a unei epoci trecute. Legătura a fost ruptă în anii 1970, când sistemul Bretton Woods a fost abandonat. Unele naţiuni şi-au vândut de atunci o mare parte din aur. Totuşi, când pieţele devin agitate sau şefii de stat propovăduiesc războiul, lingourile atrag din nou investitorii. În timpul crizei financiare globale din 2007–2008, preţul aurului a crescut de la aproximativ 650 de dolari uncia, în primăvara lui 2007, la un vârf de peste 1.800 de dolari, în vara lui 2011. În prezent, după mai multe crize şi cu multiple focare de război în lume, aurul se tranzacţionează la 2.620 de dolari uncia. Alte bănci centrale au reacţionat la tulburări prin păstrarea aurului în străinătate. Totuşi, metodele lor de transport au creat, în multe cazuri, riscuri considerabile. De exemplu, în prima săptămână din iulie 1940, Banca Angliei deţinea aur în valoare de 200 de milioane de lire sterline (23 de miliarde de dolari în preţurile actuale, potrivit Consiliului Mondial al Aurului) pe vapoare de linie în tranzit peste Atlantic.

Dacă vreuna dintre acele nave s-ar fi scufundat, banca nu ar fi primit niciun ban în schimbul pierderii a aproape 41.000 de lingouri, deoarece transporturile erau de neînlocuit şi, prin urmare, neasigurabile. În ianuarie 2013, Bundesbank a dezvăluit unde era stocat aurul său şi a anunţat planul de a muta jumătate din el acasă. Banca a refuzat să spună cum au fost transferate cele 53.780 de lingouri, dar transportul cu siguranţă nu s-a mai făcut cu vapoare de linie.

Oameni familiarizaţi cu acest domeniu spun că, cel mai probabil, aurul a fost transportat pe calea aerului, de la Paris şi New York înapoi la Frankfurt. Este posibil ca transportul rutier să fi fost încercat, dar puţin probabil să fi fost folosit frecvent. Mutarea aurului pe o distanţă de 600 km, de la seifurile Banque de France din mijlocul Parisului la Bundesbank, ar fi pus şoferii în pericol, iar lingourile sunt adesea prea grele pentru a fi mutate în volume substanţiale. În timp ce un lingou de aur ocupă mai puţin spaţiu decât un litru de lichid, fiecare cântăreşte aproximativ 12,5 kg. Odată ce Bundesbank a decis să-şi mute aurul, avocaţii au trebuit să elaboreze contracte pentru a-l asigura împotriva pierderilor pe durata tranzitului.

Mulţi asigurători plătesc mai degrabă în dolari decât în metal preţios, lăsând banca centrală în pierdere dacă preţul aurului ar creşte între semnarea contractului şi momentul în care lingourile ajung în siguranţă în seifurile Bundesbank. Peste 4.400 de lingouri transferate din New York au fost duse în Elveţia, unde două rafinării le-au transformat în lingouri care îndeplinesc standardele London Good Delivery, facilitând manipularea lor. Piaţa londoneză impune ca lingourile să fie sub formă de prisme trapezoidale – deoarece marginile înclinate le fac mai uşor de ridicat decât lingourile din New York, care au o formă simplă, asemănătoare unei cărămizi. Întregul proces a costat 7,6 milioane de euro. Toate lingourile aduse acasă din New York şi Paris au fost verificate de o echipă internă formată din până la opt persoane. Echipa a evaluat puritatea folosind tehnici cu raze X şi cântărind lingourile. 

---

Frankfurt se afla la doar 100 km de graniţa cu Germania de Est, controlată de sovietici. Cu ameninţarea invaziei ruseŞTI, Germania de Vest a păstrat în străinătate lingourile strânse înainte de prăbuşirea sistemului Bretton Woods, la începutul anilor 1970. „În timpul Războiului Rece, ameninţarea venea din est, aşa că era logic să depozităm comoara mai la vest, la Paris, Londra sau New York”, povesteşte Thiele.

---

În octombrie 2015, banca a publicat o listă (actualizată anual) cu detalii specifice despre întregul lot de aur pe care îl deţinea. Aurul aflat încă în străinătate – adică puţin mai puţin de jumătate din rezerva băncii centrale – este depozitat la Londra, cea mai mare piaţă de lingouri din lume, şi la New York, care rămâne o locaţie importantă datorită statutului dolarului american ca monedă de rezervă globală. În prezent, Germania nu intenţionează să repatrieze restul aurului, dar s-a lăudat că a adus mai mult de jumătate din aurul ţării acasă mai devreme decât planificase. Thiele a remarcat interesul public ridicat care a înconjurat această operaţiune. Când mutarea a fost finalizată, evenimentul a apărut pe prima pagină a ziarelor şi a ocupat spaţiu important la ştirile de seară. „Există mult interes public”, spune el, cu o oarecare subapreciere. Aurul dă o senzaţie ciudată celui care îl mânuieşte pentru prima dată. Suprafeţele lingourilor de la Bundesbank sunt nelustruite, fiecare cu propria marcă şi zgârieturi distincte – semne ale maleabilităţii metalului. Culoarea îi conferă o atracţie specială, dar chiar dacă greutatea nu este o problemă, lingourile sunt dificil de ţinut mai mult de câteva secunde. Poate că motivul este istoria care le înconjoară. Potrivit imaginilor, pereţii şi rafturile seifurilor de la Bundesbank sunt gri, în concordanţă cu designul sediului – o clădire brutalistă de beton, cu 13 etaje, lungă şi îngustă ca o navă. Dar cum ar arăta cu aurul frumos aranjat acolo? Puţini ştiu, deoarece accesul este strict restricţionat. „Suntem cea mai transparentă dintre toate băncile centrale în ceea ce priveşte rezervele noastre de aur, şi totuşi există mereu întrebări. Cu aurul există întotdeauna mai multe întrebări”, spune Thiele. Operaţiunea de repatriere a aurului german a rămas o poveste fascinantă. Teama că aurul german nu există în realitate a dispărut. AfD are acum o putere politică mai mare şi a devenit membru al unui club extins de partide populiste şi extremiste care perturbă politicile europene. Alte bănci centrale, mai ales din Europa de Est, au urmat exemplul Bundesbank şi şi-au crescut rezervele de aur – unele în ritm record. Pentru guvernatorul Băncii Naţionale a Poloniei, a fost o mândrie să-şi facă poze cu aurul ţării şi să le publice.   

---