Unul dintre consilierii de top ai preşedintelui american Donald Trump propune un acord internaţional valutar de devalorizare a dolarului, de tipul celui istoric din 1985 de la Hotelul Plaza (cumpărat între timp de Trump), pentru a fi rezolvată problema deficitului comercial al economiei SUA. Ce ar însemna acest lucru pentru întreaga lume?

Statele ar fi constrânse să participe prin ameninţări cu tarife sau cu retragerea umbrelei securităţii oferite de SUA.  Josh Lipsky, fost consilier la FMI şi în prezent senior director la Atlantic Council GeoEconomics Center, şi colegul său Jessie Yin explică ce ar însemna acest lucru şi dacă este posibil. În 1985, miniştrii de finanţe din Franţa, Germania, Japonia, Marea Britanie şi Statele Unite au ajuns la un acord în Hotelul Plaza din New York pentru a devaloriza în mod intenţionat dolarul american. În cei cinci ani care au precedat Acordul Plaza, dolarul american şi-a dublat valoarea, ameninţând să răstoarne comerţul global şi să destabilizeze sistemul financiar internaţional. Astăzi, la Washington se vorbeşte din nou despre posibilitatea unui acord valutar. De data aceasta, locul discuţiilor pentru ceea ce Stephen Miran, preşedintele Council of Economic Advisers al lui Trump,  a descris ca fiind un „Acord Mar-a-Lago” s-ar putea muta mai la sud.

Într-un raport din septembrie, Miran a declarat că supraevaluarea dolarului american stă la baza „rădăcinilor nemulţumirii economice”. 

Mai multe figuri din cercul apropiat al lui Trump şi-au exprimat interesul pentru ca prin devalorizarea dolarului să fie abordat deficitul comercial al SUA. Susţinătorii unei monede slabe cred că dolarul puternic creează dezechilibre comerciale internaţionale, handicapându-i pe producătorii americani. Un dolar mai slab ar face exporturile SUA mai competitive. Dar există o diferenţă mare între ţările care s-ar aduna astăzi la Palm Beach şi grupul care s-a întâlnit la New York în anii 1980 - economiile care produc deficitul comercial al SUA. Cum va afecta această constelaţie diferită orice eventuală negociere? Ar fi mult mai complicat de ajuns la un acord. Miran şi alţii vor să folosească tarifele pentru a aduce ţările la masa negocierilor. Dacă aceste ţări sunt suficient de îngrijorate de costul tarifelor, Miran crede că vor fi dispuse să facă schimbări majore la monedele lor pe care altfel nu le-ar lua în considerare. 

Mai multe figuri din cercul lui Trump şi-au exprimat interesul pentru ca prin devalorizarea dolarului să fie abordat deficitul comercial al SUA. Susţinătorii unei monede slabe cred că dolarul puternic creează dezechilibre comerciale internaţionale, handicapându-i pe producătorii americani. Un dolar mai slab ar face exporturile SUA mai competitive.

Dar Miran nu se opreşte aici. El ştie că tarifele în sine nu sunt suficiente, aşa că apreciază că este timpul să pună în dezbatere umbrela de securitate a SUA. Miran susţine că zona de siguranţă ar trebui finanţată de către beneficiari, iar acest lucru poate fi folosit atât pentru a deprecia dolarul, cât şi pentru a atenua efectul inflaţionist al tarifelor. Ţările din zona de securitate ar trebui să o „finanţeze prin cumpărarea de titluri de trezorerie”, în special „century bonds”, obligaţiuni cu scadenţa la 100 de ani, şi „dacă nu vă schimbaţi notele de plată cu obligaţiuni, tarifele vă vor ţine departe”. Secretarul Trezoreriei SUA Scott Bessent a discutat, de asemenea, ideea că ţările se pot bucura de apărare comună atât timp cât există obiective monetare comune, în timp ce pentru negocierea condiţiilor pot fi folosite tarifele. Această administraţie pare cel puţin deschisă la ideea de a lega umbrela de securitate a SUA de restructurarea sistemului comercial global în beneficiul Statelor Unite. Problema, desigur, este că ţările cu care SUA au cele mai mari deficite comerciale nu mai sunt aliaţi dependenţi de această umbrelă de securitate. 

În 1985, Statele Unite au oferit garanţii de securitate pentru Franţa, Germania, Japonia şi Marea Britanie. Aceşti semnatari ai Acordului Plaza au găzduit aproape o pătrime din toate bazele militare americane de peste mări în anii '80. Nici China, nici Mexic, nici Vietnam nu se bazează pe armata SUA în 2025. Fără stimulentele securităţii partajate, sunt suficiente tarifele pentru a-i împinge pe nonaliaţi către un acord valutar? Nu pare să fie un scenariu potrivit pentru China. Un motiv major de rezistenţă este că Beijingul vede experienţa Japoniei după Acordul Plaza ca pe un avertisment.  Acordul Plaza a modificat pentru totdeauna traiectoria economiei Japoniei. Aprecierea yenului japonez a contribuit la implozia bulei speculative de active din Tokyo şi la deceniile pierdute de stagnare economică. Cel puţin, aceasta este în China impresia persistentă despre acordul valutar din 1985.

Există anumite asemănări între încetinirea economică a Japoniei din anii ’90 şi cea cu care China se confruntă în prezent, cum ar fi deflaţia, cererea scăzută din partea consumatorilor şi fuga de capital. În ianuarie, obligaţiunile de stat pe treizeci de ani ale Chinei au scăzut pentru prima dată sub cele ale Japoniei, iar în martie inflaţia din China a încetinit din nou sub zero. China este dispusă să facă tot posibilul pentru a evita o „japonizare” a propriei economii, inclusiv prin refuzul de a-şi aprecia moneda, yuanul, în raport cu dolarul, chiar dacă aceasta înseamnă să reziste unui război comercial prelungit. China şi-a exprimat anterior îngrijorări cu privire la rolul dolarului american ca monedă de rezervă dominantă şi nu s-ar plânge neapărat dacă poziţia preferenţială a dolarului în rezervele valutare şi finanţele globale ar slăbi. Dar, cu persistenţa cererii slabe din partea consumatorilor, China se bazează în continuare pe sectorul de export pentru a contribui la stimularea creşterii economice în 2025. Beijingul nu va dori să rişte vreo modificare a cursului şi statutului yuanului care ar eroda competitivitatea exporturilor sale în mijlocul unui război comercial. Ideea unui acord la Mar-a-Lago îl va atrage pe Trump. Până la urmă, el a fost omul care a cumpărat Hotelul Plaza în 1988, imediat după celebrul acord. Dar pentru a se ajunge acolo va fi nevoie de mai mult decât tarife şi ameninţarea cu eliminarea garanţiilor de securitate. China va trebui să vadă la ce i-ar folosi. Iar acest lucru, până acum, a rămas un mister. Steven Kamin, senior fellow la American Enterprise Institute şi fost şef pe finanţe internaţionale la Federal Reserve, şi Mark Sobel, coleg cu Kamin la Fed, au o altă perspectivă asupra „Acordului de la Mar-a-Lago”, pe care o prezintă într-o scrisoare publicată de Financial Times. Pe scurt, spun ei, „nu putem decât spera că acesta rămâne doar vorbe”. Un „Acord Mar-a-Lago” ar fi inutil, ineficient, destabilizator şi ar duce doar la erodarea rolului preeminent al dolarului în sistemul financiar global.

Acordul de la Mar-a-Lago se bazează pe ideea că dominaţia globală a dolarului este dăunătoare pentru America. Cererea nenaturală a provocat supraevaluare brută. Acest lucru a dus, la rândul său, la reducerea competitivităţii la export, la deficite comerciale persistente şi la erodarea producţiei din SUA.

Acordul de la Mar-a-Lago se bazează pe ideea că dominaţia globală a dolarului este dăunătoare pentru America. Cererea nenaturală a provocat supraevaluare brută. Acest lucru a dus, la rândul său, la reducerea competitivităţii la export, la deficite comerciale persistente şi la erodarea producţiei din SUA. Ca răspuns, un acord ar cere SUA şi partenerilor săi comerciali să intervină pe pieţele valutare pentru a vinde dolari pentru valută, în încercarea de a reduce puterea dolarului. Cu toate acestea, deoarece vânzările externe de titluri de trezorerie americane şi perspectivele de pierderi pe dolar ar putea creşte dobânzile americane şi ar periclita finanţarea deficitelor bugetare federale, guvernele străine ar trebui să mărească durata deţinerii rămase de titluri de trezorerie, chiar cumpărând obligaţiuni cu cupon zero pe 100 de ani de la guvernul SUA - în esenţă, finanţare gratuită pentru un secol! Şi pentru că nimeni nu se poate aştepta ca acest lucru să fie făcut în mod voluntar, partenerii comerciali ar fi ameninţaţi cu tarife mai mari sau cu pierderea sprijinului militar american dacă nu se conformează. Deci, ce este în neregulă cu toate astea? În primul rând, spre deosebire de punctul de vedere al lui Miran, potrivit căruia rolul global al dolarului este dăunător pentru America, este de fapt un plus net, facilitând activităţile americane de afaceri în străinătate, scăzând costul capitalului şi crescând acoperirea geopolitică pe care o au SUA. Şi chiar dacă planul ar reuşi să deprecieze dolarul, nu ar ajuta cu nimic economia SUA sau pe angajaţii săi. O mare parte din deficitele comerciale americane reflectă o economie dinamică şi deficite fiscale mari, nu dolarul puternic. În plus, deficitele comerciale nu reprezintă cu adevărat o problemă în sine. 

Problema, desigur, este că ţările cu care SUA au cele mai mari deficite comerciale nu mai sunt aliaţi dependenţi de această umbrelă de securitate. În 1985, Statele Unite au oferit garanţii de securitate pentru Franţa, Germania, Japonia şi Marea Britanie. Aceşti semnatari ai Acordului Plaza au găzduit aproape o pătrime din toate bazele militare americane de peste mări în anii '80. Nici China, nici Mexic, nici Vietnam nu se bazează pe armata SUA în 2025.

În ciuda acestora, creşterea economică a SUA a depăşit-o pe cea a partenerilor comerciali principali, iar rata şomajului este de doar 4% – foarte scăzută în raport cu standardele istorice. De fapt, nu există nicio logică în ideea că toate ţările ar trebui să aibă un comerţ echilibrat. SUA au nevoie de deficite comerciale pentru a oferi o valvă pentru cheltuieli care altfel s-ar manifesta ca supraîncălzire economică şi inflaţie. În plus, dolarul puternic nu este în mod clar cauza scăderii ponderii salariaţilor americani în industria manufacturieră (acum mai puţin de 10% din totalul angajaţilor). Aceeaşi tendinţă s-a observat în întreaga lume, în ţările cu excedente şi deficite comerciale, datorită creşterii rapide a productivităţii în acest sector. În al doilea rând, planul nu va reuşi. După cum au arătat nenumărate studii, împingerea dolarului în jos pe o bază susţinută ar necesita ca Rezerva Federală să scadă ratele dobânzilor şi băncile centrale străine să le majoreze pe ale lor; dar cu inflaţia din SUA depăşind cu încăpăţânare ţinta de 2% a Fed şi cu economiile străine care lâncezesc, acest lucru nu se va întâmpla. În acelaşi mod, dacă guvernele străine ar fi ocupate să vândă obligaţiuni americane pentru a deprecia dolarul, este puţin probabil ca majorarea scadenţei obligaţiunilor rămase în dolari să fie suficientă pentru a împiedica creşterea ratelor dobânzilor din SUA. Şi în timp ce ameninţările cu tarife mai mari şi scoaterea de sub umbrela de securitate ar putea constrânge Japonia şi Europa să intre în joc, China – care ar trebui să fie principala preocupare a Americii – va fi mai puţin dispusă să se încline în faţa lui Trump. Apoi, un Acord Mar-a-Lago riscă să submineze dominaţia globală a dolarului. Această dominaţie se bazează nu numai pe siguranţa şi lichiditatea Trezoreriei americane, ci şi pe prudenţa istorică de lungă durată a procesului de elaborare a politicilor economice din SUA şi sprijinul acesteia pentru un sistem financiar şi comercial global stabil, bazat pe reguli. Maltratarea aliaţilor, încălcarea acordurilor comerciale şi subminarea sprijinului pentru instituţiile globale, aşa cum se întâmplă acum, nu vor face decât să încurajeze alte ţări să caute alternative la dolar. Trump a ameninţat ţările cu tarife dacă abandonează dolarul, dar nimic nu ar putea accelera acest proces mai eficient decât acţiunile imprudente împotriva partenerilor comerciali. 

China este dispusă să facă tot posibilul pentru a evita o „japonizare” a propriei economii, inclusiv prin refuzul de a-şi aprecia moneda, yuanul, în raport cu dolarul, chiar dacă aceasta înseamnă să reziste unui război comercial prelungit.

În cele din urmă, un efort de a forţa un Acord Mar-a-Lago asupra partenerilor comerciali care se opun ar putea declanşa o criză financiară globală. Bursa de acţiuni a fost împinsă în cădere liberă de politicile tarifare capricioase ale lui Trump. Cum ar reacţiona pieţele dacă Trump i-ar ameninţa pe aliaţi  cu excluderea de sub umbrela de securitate a SUA, cu o „taxă de utilizator” pentru rambursările Trezoreriei în străinătate sau o îngheţare selectivă a rambursărilor Trezoreriei, aşa cum a sugerat Miran? La fel, dacă i-ar forţat pe alţii să se „reprofileze” în obligaţiuni cu cupon zero pe 100 de ani? Fiind cele mai sigure şi mai lichide active din lume, obligaţiunile Trezoreriei americane sunt piatra de temelie a sistemului financiar global – dacă devin brusc mai puţin sigure şi mai puţin lichide, s-ar putea produce o panică financiară asemănătoare cu cea provocată de prăbuşirea Lehman Brothers sau de pandemia de Covid, ducând cu ea în jos SUA şi economiile globale. Dolarul s-ar putea deprecia într-adevăr, dar nu în modul în care şi-ar dori Trump. De aceea, un acord la Mar-a-Lago ar reprezenta un risc uriaş de prăbuşire pentru un câştig zero. Este de două ori uimitor faptul că oficialii lui Trump par să fie atraşi de o astfel de idee atunci când există o altă politică care ar putea simultan să slăbească dolarul, să reducă deficitul comercial al SUA, să reducă ratele dobânzilor şi să pună bugetul federal pe o cale durabilă pentru anii următori: reducerea cheltuielilor, creşterea responsabilă a impozitelor şi reducerea deficitului fiscal.