E notoriu faptul că în prezent serviciul militar poate fi efectuat pe baza de voluntariat, adică, armata nu mai e obligatorie. Acest aspect rezultă din Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat. Astfel, s-a dispus în sensul în care începând cu data de 1 ianuarie 2007, executarea serviciului obligatoriu, în calitate de militar în termen şi militar cu termen redus, se suspendă. Totuşi, cetăţenii români, bărbaţi şi femei, care îndeplinesc condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare, pot efectua, pe bază de voluntariat, orice formă a serviciului militar, fără discriminare.

Pe de altă parte însă, aceeaşi Lege 395/2005, în articolul 3, dispune că pe durata stării de război, a stării de mobilizare, precum şi pe timpul stării de asediu, executarea serviciului militar devine obligatorie, în condiţiile legii. Aceasta înseamnă că în cazul declarării stării de război sau stării de mobilizare, ori în ipoteza instituirii stării de asediu, „armata redevine obligatorie.

Cine declară sau instituie starea de război, mobilizare sau asediu?

Constituţia României ne spune în articolul 65 alineatul (2) că Parlamentul, Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună, e cel care poate declara mobilizarea totală sau parţială precum şi starea de război. Totodată, articolul 93 din Constituţia României arată că Preşedintele României e cel care instituie starea de asediu şi starea de urgenţă. După cum s-a văzut recent, în temeiul acestui articol al Constituţiei României, Preşedintele României a declarat starea de urgenţă în raport de situaţia pandemică generată de Covid-19.

Despre starea de război, mobilizare, asediu

Constituţia României, în ceea ce priveşte starea de război, starea de mobilizare şi starea de asediu se completează practic cu Legea nr. 355 din 20.11.2009 privind regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război şi cu Ordonanţa de Urgenţă nr. 1 din 21.01.1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă. Din aceste dispoziţii normative aflăm detaliile privind cele 3 ipoteze de interes, în special procedurile de urmat în ceea ce priveşte fiecare stare declarată sau instituită.

Cine nu poate fi obligat să execute serviciul militar în caz de stare de mobilizare, război sau asediu?

Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru apărare arată că cetăţenii încorporabili, în sensul prezentei legi, sunt consideraţi cetăţenii români, bărbaţi, cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de ani, care îndeplinesc criteriile pentru a executa serviciul militar, iar femeile pot îndeplini, la cerere, oricare dintre formele serviciului militar.

Regula de mai sus însă are şi excepţii, în sensul în care Legea nr. 446/2006 arată categoriile de persoane care sunt scoase din rândul cetăţenilor încorporabili. Astfel, cei care nu îndeplinesc serviciul militar sunt: „cei clasaţi inapţi pentru serviciul militar, cu scoatere din evidenţă, conform baremului medical; personalul hirotonit sau ordinat care aparţine cultelor religioase recunoscute de lege, personalul consacrat oficial ca deservent al unui asemenea cult, precum şi călugării care au o vechime în mănăstire de cel puţin 2 ani; persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, pe timpul executării pedepsei, precum şi cele arestate preventiv sau trimise în judecata până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a soluţionat cauza penală”, precum şi cei care, în general vorbind, dar cu respectarea unor anumite condiţii, au persoane în întreţinere.

Un aspect interesant de remarcat este dat de articolul 4 al Legii 446/2006 care prevede că „cetăţenii care, din motive religioase sau de conştiinţă, refuză sa îndeplinească serviciul militar sub arme execută serviciul alternativ”. În acest caz nu am vorbi de o neîndeplinire a serviciului militar, ci doar despre faptul că, practic, cel încorporat poate refuza să poarte armă.

Despre procedura încorporării

Legea 446/2006 detaliază procedura prin care cetăţeanul român este încorporat, această procedură implicând medicul de familie, istoricul medical, comisia locală de încorporare, etc.

De scos în evidenţă în acest context este faptul că deşi vorbim de o procedură legată de serviciul militar, mijloacele de apărare a drepturilor există în mod clar. Astfel, deciziile comisiilor locale se pot contesta la comisia judeţeană de încorporare. În orice caz, „dacă recruţii consideră că au fost lezaţi într-un drept sau interes legitim, după epuizarea căilor de atac, se pot adresa instanţelor competente.” Deci orice cetăţean se poate adresa în final instanţelor de judecată, în faţa unui judecător care o să rezolve acţiunea promovată de acesta, orice cetăţean îşi poate apăra în mod concret drepturile.

Despre sancţiuni în caz de refuz al încorporării

Nu e necunoscut faptul că în cazul încălcării unei obligaţii stabilite de lege există şi sancţiuni. În materia încorporării, există sancţiuni contravenţionale, care pot consta în amenzi care pot varia între 500 şi 8.000 lei (raportându-ne la valoarea salariului minim brut pe economie), conform Legii 446/2006. Pot exista şi sancţiuni penale, Codul penal sancţionând infracţiunile de sustragere de la serviciul militar sau de la luarea în evidenţă militară sau neprezentarea la încorporare sau concentrare. Totuşi, cu privire la aceste infracţiuni, trebuie îndeplinite anumite condiţii strict prevăzute de Codul penal.

Concluzii

Toate aceste aspecte arătate mai sus trebuie conştientizate cu titlu de informare deoarece, cel puţin din perspectiva serviciului militar, există extrem de multe variabile care depind atât de circumstanţele internaţionale, cât şi de cele interne. Trebuie avut în vedere şi că Parlamentul, cu numărul corespunzător de voturi poate modifica dispoziţiile legale prezentate (cu excepţia Constituţiei, a cărei modificare ar necesita o revizuire a acesteia).

Există multe incertitudini. În orice caz, ce nu trebuie uitat este faptul că mereu există mijloace prin care drepturile românilor să fie protejate, înrolarea fiind de asemenea un subiect privitor la care în eventualitatea unui conflict, se poate ajunge în final în faţa unui judecător.