Rari sunt oamenii care să fi influenţat evoluţia politică a lumii fără să fie împăraţi, regi sau preşedinţi de ţară. Henry Kissinger, care a decedat astăzi, la vârsta de 100 de ani, a fost una din rarele şi bizarele apariţii în această lume a politicii plină de contradicţii, care nu a dispărut din peisaj nici atunci când şi-a încheiat cariera publică.

Secretar de stat al Statelor Unite şi consilier pe probleme de securitate naţională în vremea preşedinţilor Nixon şi Ford, între 1968 şi 1977, Kissinger şi-a câştigat o aşa faimă încât se spunea că nici diavolul coborât pe pământ nu ar fi avut îndrăzneala să-l contrazică. Desigur că preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, l-ar fi dat bucuros cu capul de pereţi pe Kissinger când acesta a spus că Occidentul nu trebuie să ajute Ucraina. Doar că, aşa cum este văzut Kissinger, căruia, la 100 de ani împliniţi, i se cere încă părerea despre soarta lumii, Zelenski ar prefera să se ia la trântă cu Satan, decât cu el. Sunt rari oamenii care să fi influenţat evoluţia politică a lumii fără să fie împăraţi, regi sau preşedinţi de ţară. Cu sute de ani în urmă, cardinalul Richelieu, prim-ministrul regelui Ludovic al XIII-lea al Franţei (anii 1600), a fost unul dintre ei, deşi nu venea dintr-o familie care l-ar fi îndreptăţit pentru aşa poziţii înalte.

Henry Kissinger a fost un Richelieu modern. Richelieu a trăit însă 57 de ani. Kissinger a ajuns la 100 de ani şi la această vârstă încă vorbea şi-i scotea pe unii din minţi prin ce spunea. La fel ca Richelieu, Kissinger era fie puternic contestat, fie considerat un guru. La ultimul forum de la Davos, staţiunea de lux din Elveţia unde se întâlnesc, anual, bogaţii lumii şi presupuşii lideri influenţi din politică şi pun la cale viitorul planetei, Henry Kissinger a vorbit, printr-un sistem de videoconferinţă. Şi, desigur, graţie statutului său de guru al politicii, nu putea rata o analiză a războiului din Ucraina. „Înainte de război m-am opus (aderării Ucrainei la NATO – n. red.), dar acum o Ucraină neutră nu ar avea sens”, a spus el. Ei bine, înainte el spunea taman invers, spunea că Occidentul nu trebuie să ajute Ucraina cu arme, iar  când venea vorba despre aderarea la NATO, Ucraina să-şi ia la revedere pentru multe secole de aici înainte.

Il Tempo, cotidian italian, îl numea pe Kissinger „Deus ex machina”, adică „Dumnezeul din maşină”. În tragediile greceşti „deus ex machina” era un zeu care, în momentul în care intriga de pe scenă era atât de complicată întât nimeni nu-i mai dădea de capăt, cobora pe o sfoară şi rezolva problema.

Desigur că spusele sale au provocat furie la Kiev, dar, când eşti un Socrate al timpurilor moderne, toată lumea se uită în gura ta, chiar dacă ai 100 de ani, fie că spusele tale sunt drepte sau aiureli. „Un mare strateg”, îl alintă Wall Street Jurnal, principalul cotidian de busines al Americii, într-un mare articol ce-i este dedicat la împlinirea a 100 de ani şi, desigur, îi trece în revistă previziunile, aşa cum le trece, frecvent, pe cele ale lui Warren Buffett când e vorba de burse. „Lumea va fi un glob spart de competiţia SUA-China şi ameninţată de noi arme îngrozitoare”, spune azi gurul veteran al politicii americane. Nu e de râs? Păi este, pentru că chiar el este strategul apropierii SUA de China. Politica apropierii SUA de China este a lui Kissinger şi, cu siguranţă, aceasta i-a adus faima. Acum, el spune cu totul altceva, la 50 de ani distanţă. Dacă priveşti viaţa de la 100 de ani, 50 de ani, cât aveai atunci când puneai bazele apropierii SUA de China, ţi se pare o vârstă de copil.

Dar nu este pentru prima dată când aceşti monştri sacri ai politicii se înşală. În 1992, Francis Fukuyama, un sociolog şi politolog american, publica un eseu ce l-a făcut celebru, pe care l-a numit: „Sfârşitul istoriei şi ultimul om”, eseu care a avut o carieră uluitoare. Comunismul în estul Europei căzuse, iar Fukuyama credea că liberalismul de tip occidental va triumfa pe toată planeta. Conflictele ideologice s-au sfârşit şi cum istoria este o suită de conflicte, nemaiexistând conflixte, asta înseamnă sfârşitul istoriei, credea el. Pentru că suntem cu un război la graniţă ce ne loveşte direct, pentru că Kissinger a stârnit atâta patimă cu opiniile sale despre Ucraina, îl amintesc aici pe Zbigniew Brzezinski, un alt renumit politolog american, care vorbeşte în cartea sa „Marea tablă de şah” despre Ucraina ca despre o viitoare putere regională şi despre Rusia ca despre o ţară care nu are perspective în afara concertului european. Or, vedem clar că Rusia se îndepărtează azi de Europa. Pare că puţin îi mai pasă de Europa, deşi tânjeşte după ea încă din istorie. Foştii ţari şi prinţi ai Rusiei şi-au căutat mereu soţii din dinastiile europene, nu din cele ale Chinei.

Ţarina Ecaterina cea Mare, marea admiraţie a ruşilor de azi, era nemţoaică 100%, nu rusoaică, nici chinezoaică. Il Tempo, cotidian italian, îl numeşte pe Kissinger „Deus ex machina”, adică „Dumnezeul din maşină”. În tragediile greceşti „deus ex machina” era un zeu care, în momentul  în care intriga de pe scenă era atât de complicată întât nimeni nu-i mai dădea de capăt, cobora pe o sfoară şi rezolva problema. Aşa să fie? Kissinger este cel care a organizat întâlnirea dintre preşedintele SUA Richard Nixon şi preşedintele Chinei Mao Tse Dong, întâlnire care a normalizat relaţiile între cele două ţări, după 20 de ani de îngheţ. Se întâmpla în 1972. Această înţelegere a permis Chinei să-şi înceapă parcursul de principală putere mondială spre care tinde azi. După ani de zile, Kissinger şi-a dat cu pumnii în cap: „Este cel mai prostesc lucru pe care l-am făcut în viaţa mea”. Dar, între timp, câştigase Nobelul pentru pace pentru contribuţia lui la încheierea războiului din Vietnam, ajunsese o vedetă  pe care nimeni nu o putea contesta, aşa cum nimeni nu ar îndrăzni să spună că Richard Gere joacă prost într-un film prost.

La 100 de ani împliniţi, Kissinger a vorbit la Forumul de la Davos, şi-a exprimat opiniile despre mersul lumii, pentru că i se cereau, demonstrând că el a însemnat ceva pentru lumea asta, oricât de controversate ar fi fost opiniile sale.