Lukaşenko a condus Belarusul mai bine de un sfert de secol, timp în care a fost privit mai mult ca o curiozitate, sau ca un lider exotic, de europeni. A fost nevoie de proteste de genul Maidanului ucrainean pentru ca publicul să deschidă ochii la ce se întâmplă într-o ţară de dimensiunea Marii Britanii, dar cu o populaţie cât cea a Belgiei din care o bună parte cere democraţie. Însă poveşti despre abuzurile de acolo au apărut constant. În 2015, când Belarus se pregătea de alegeri (câştigate, desigur, de dictator), France24 publica sub titlul „În interiorul reţelei Belarus” rezultatele unei investigaţii care arată că Lukaşenko şi apropiaţii săi au stabilit ceea ce părea a fi o cleptocraţie, similară celei din Rusia, dar de dimensiuni mai mici. Construcţia se bazează pe un labirint de entităţi offshore prin care elita belarusă îşi realizează afacerile în pofida sancţiunilor europene în vigoare atunci. Iar aceste afaceri au fost făcute prin fraudarea cetăţeanului de rând. Autorii investigaţiei, jurnalişti din cinci ţări, au calculat că din 1994 şi până în 2015 Lukaşenko şi ai săi şi-au însuşit ilegal zece miliarde de dolari.

Articolul începe cu o replică a fiicei „minigarhului” Vladimir Peftiev, care în 2011, când a vizitat ţara tatălui său, a spus „Urăsc Belarusul”.

Fata a crescut în Malta, o ţară a UE considerată un paradis fiscal de mai multe organizaţii internaţionale, unde Peftiev îşi stabilise cartierul general la începutul anilor 2000. În 2007, omul de afaceri s-a mutat definitiv în Belarus, probabil la cererea lui Lukaşenko - o alegere pe care fiica sa probabil că a privit-o cu scârbă. Ea s-a stabilit ulterior în Statele Unite. Peftiev a fost cel mai puternic dintre oamenii de afaceri din Belarus din anii 1990 şi până în anii 2000. Se crede că a acumulat peste un miliard de dolari prin diferitele sale afaceri. Dar, spre deosebire de oligarhii ruşi precum Roman Abramovici sau răposatul Boris Berezovski, care-şi aveau bazele la Londra, Peftiev nu a putut ieşi niciodată de pe orbita lui Lukaşenko.

Cariera sa a început în 1993, când a creat joint venture-ul BelTechExport. Scopul firmei era să exporte stocuri de muniţie rămase din epoca sovietică către oricine dorea să le cumpere (Belarus a jucat un rol major în industria de apărare a URSS). După ascensiunea la putere a lui Lukaşenko, care a militat pe o platformă anticorupţie, Peftiev a făcut stânga-mprejur prin schimbarea loialităţii de la primul ministru de atunci Viaceslav Kebici la Lukaşenko. În acele vremuri, a dezvoltat legături cu Viktor Bout, un celebru traficant de arme. BelTechExport a furnizat arme şi muniţii unor ţări precum China şi, se presupune, Coreea de Nord. De asemenea, a fost implicată în vânzarea de avioane de vânătoare către armata lui Laurent Gbagbo, preşedintele de atunci al Coastei de Fildeş. Aceste aeronave au fost folosite pentru a bombarda o bază a armatei franceze în Bouaké în 2004, atac în care au murit  nouă persoane şi câteva zeci au fost rănite. În 2007, un director al BelTechExport a fost implicat într-un scandal când au fost descoperite în Letonia piese pentru avioanele de luptă Mig-29 care erau transportate ilegal către Bangladesh.

Pe măsură ce stocurile de armament sovietic s-au epuizat, Peftiev şi-a diversificat afacerile. În 1998, a participat la crearea Mobile Digital Communications (MDC), o societate mixtă care deţinea Velcom, un operator de telefonie mobilă devenit principalul furnizor al ţării. El a adăugat, de asemenea, distileria Aquadiv la BelTech Holding, pe care o controla. Lovitura sa de geniu a fost crearea unei companii de pariuri, Sport-Pari, împreună cu Dimitri Lukaşenko, unul dintre fiii preşedintelui. De asemenea, a angajat-o pe Lilia Lukaşenko, soţia fiului mai mare al preşedintelui, ca director al Eastleigh Trading, unul dintre vehiculele sale financiare. Cu afacerile strâns legate de familia lui Lukaşenko, Peftiev s-a asigurat că nu va ajunge la închisoare. Dar acest lucru nu l-a împiedicat să cadă din graţiile liderului suprem.

Spre deosebire de majoritatea ţărilor postsocialiste, Belarus nu se poate  lăuda cu o clasă oligarhi care să se fi îmbogăţit prin privatizări la scară largă. Există două motive principale pentru acest lucru. În primul rând, Belarus a fost reticentă să privatizeze activele de stat moştenite din epoca sovietică. În al doilea rând, ideea că statul este sursa a tot este încă răspândită în Belarus, cu toate că au trecut decenii de la căderea URSS. De aici şi ideea adânc înrădăcinată în rândul populaţiei că, de vreme ce Lukaşenko controlează statul, el poate dispune de activele acestuia după cum consideră potrivit şi poate împărţi fabrici şi alte întreprinderi apropiaţilor săi după bunul plac. Acest lucru l-a determinat pe istoricul britanic Andrew Wilson să creeze termenul „minigarh” pentru belaruşii bogaţi. Lukaşenko, de exemplu, a transferat în 2012, gratuit, prin decret prezidenţial, un combinat de proteine şi concentrate de vitamine de 7 milioane euro aparţinând statutului către Interservice Group, proprietatea lui Nikolai Vorobei. Întâmplător, Vorobei este un prieten apropiat al lui Lukaşenko.

Detaliile despre tranzacţiile firmelor elitei belaruse sunt greu de găsit, mai ales pentru că multe dintre acestea implică firme cu sediul în paradisuri fiscale britanice care nu sunt obligate să dezvăluie numele proprietarilor efectivi. Însă nu imposibil. Realizatorii anchetei şi-au obţinut informaţiile din documente publice. Afacerile implică mai multe companii private despre care se crede că acţionează pentru stat. Aşa-numita schemă cu solvenţi este un bun exemplu. Astfel, în baza unui acord special, Rusia a acordat Belarusului dreptul de a importa petrol rusesc fără taxe. În schimb, Belarus a fost obligată să plătească înapoi Rusiei orice taxă de export pe care o încasează pentru ceea ce este catalogat drept „produs petrolier”. Cu alte cuvinte, Rusia a subvenţionat petrolul vândut rafinăriilor belaruse. Pentru a nu pierde această oportunitate, companiile belaruse care lucrează cu Rusia au început să prelucreze petrolul pentru a-l exporta ca „solvent” (o categorie diferită de produsele petroliere), astfel încât taxele la export nu trebuiau transferate înapoi în Rusia. Se estimează că 1,5 miliarde de dolari au fost obţinute prin acest sistem doar în 2012, o sumă echivalentă cu jumătate din creşterea PIB-ului ţării în acel an. Companiile implicate în înşelătorie i-au aparţinut toate lui Iuri Cizh, un minigarh din construcţii despre care se crede că a fost unul dintre cei mai bogaţi belaruşi, şi lui Vorobei. Schema arată modul în care linia dintre veniturile statului - cum ar fi taxele vamale - şi proprietatea privată a dispărut în timpul lui Lukaşenko.

Făcând documentele de proprietate de neîncredere, Lukaşenko s-a asigurat că singura urmă către avere - şi păstrarea acesteia - este obedienţa totală faţă de el şi de fiii săi. Pentru a descuraja în continuare lipsa de loialitate, dictatorul îşi întemniţa în mod regulat „oamenii care-i produc bani” şi încuraja rivalităţile. Andrei Şirai, de exemplu, a fost organizatorul unui plan de contrabandă ocrotit de regim. El a intrat totuşi la închisoare. Dintre traficanţii de arme, reprezentanţii comerţului emblematic al Bielorusiei, toţi directorii executivi, cu excepţia lui Peftiev, au fost arestaţi şi acuzaţi în anii 2000. Unii susţin că până şi Cizh, intrat în graţiile regimului, a fost arestat şi închis pentru o scurtă perioadă de timp în 2010.

În cercurile academice se crede că Lukaşenko urmăreşte autarhia ca model de societate pentru ţara sa. Când vine vorba de bani privaţi, nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Vânzarea companiei de telefonie mobilă Velcom este un exemplu de tip de interacţiune între apropiaţii lui Lukaşenko, oamenii care aduc valuta, interesele europene şi paradisurile fiscale.

Compania de telefonie mobilă a fost creată în 1998 de Peftiev prin intermediul companiei sale BelTelecom şi SBT, o companie elveţiană aparţinând fraţilor Samawi, doi cetăţeni sirieni. În 2007, proprietatea companiei a fost transferată către Mobilkom din Austria pentru 1 miliard de euro. Un grup de cetăţeni belaruşi, sirieni şi austrieci au profitat frumos de vânzare. Pentru a evita o licitaţie publică, BelTelecom şi-a vândut acţiunile pentru 400 de milioane euro către SBT, care, la rândul ei, le-a vândut către Telekom pentru 690 milioane euro. Câştig net pentru persoanele implicate: 300 de milioane euro în doar câteva zile.

Vânzarea foarte profitabilă nu a marcat sfârşitul activităţilor fraţilor Samawi în Belarus, ci dimpotrivă. Prin intermediul unui vehicul offshore din Cipru, sirienii au investit în mai multe proiecte de dezvoltare imobiliară în Minsk. În cazul unuia dintre acestea, fiul unuia dintre ei, Khaled Samawi - un cunoscut proprietar de galerii de artă din Londra, Beirut şi Dubai - a deschis chiar şi o galerie de artă cu ajutorul norei nimănui altuia decât a lui Lukaşenko însuşi.  

Un alt jucător cheie în vânzarea Velcom a fost Martin Schlaff, un om de afaceri din Viena care are legături atât cu stabilimentul austriac, cât şi cu lumea interlopă din Europa de Est. Vânzarea Velcom, pe care acesta gândit-o, i-a adus o sumă de 1,8 milioane de euro în taxe de consultanţă. Nu era nou venit în Belarus. În 2002, Schlaff, împreună cu Comitetul Olimpic Austriac (AOC), au organizat o vacanţă de iarnă pentru Lukaşenko în Alpi. Apoi a ocupat funcţia de şef al Comitetului olimpic belarus. Odată ajuns acolo, a reuşit să aranjeze afaceri cu Leo Wallner, şeful Casinos Austria care, coincidenţă sau nu, era pe atunci şeful AOC.

După alegerile prezidenţiale din 2001, guvernul belarus a decis să nu extindă vizele monitorilor de la OSCE, o organizaţie interguvernamentală, închizându-le astfel efectiv  biroul. Ca răspuns, Uniunea Europeană şi Statele Unite au îngheţat activele şi au impus interdicţii de călătorie pentru 50 de oficiali de top din Belarus, inclusiv Lukaşenko. Sancţiunile au fost ridicate la sfârşitul anului 2003 ca ​​semn de bunăvoinţă, apoi reintroduse după alegerile prezidenţiale din 2006, apoi ridicate din nou în schimbul eliberării deţinuţilor politici din 2008. Această utilizare a sancţiunilor ca mijloc de troc i-a făcut pe unii comentatori să spună că sancţiunile au funcţionat.

Cu toate acestea, la sfârşitul anului 2010, regimul belarus a reprimat opoziţia politică apărută după alte alegeri prezidenţiale trucate cu un nivel de violenţă nemaivăzut din anii ’90. Ca reacţie, UE şi-a intensificat sancţiunile, interzicând oricărei persoane cu legături cu represiunea să călătorească în Europa şi îngheţând conturile bancare occidentale.

În timp ce interdicţia de călătorie s-a dovedit eficientă - multor oficiali de rang înalt li s-au refuzat vizele - îngheţarea activelor nu a făcut nimic pentru a împiedica jefuirea resurselor naţionale şi transferarea în Europa a unor profituri ilegal obţinute. În 2012, de exemplu, Peftiev încă folosea o companie malteză.

Utilizarea companiilor offshore, în special din Insulele Virgine Britanice (care nu făceau parte din UE, dar erau guvernate de un stat membru al UE), au permis belaruşilor să facă afaceri în UE nestingheriţi. Diplomaţii americani au spus că persoanele menţionate pe lista de sancţiuni sau care se temeau că vor fi adăugate pe listă, şi-au folosit copiii pentru a-şi desfăşura activităţile de afaceri în Europa. Despre fiica fostului prim-ministru Serghei Sidorski, de exemplu, se crede că a patronat operaţiuni de spălare a banilor în Germania.

Eficienţa sancţiunilor a fost redusă de guvernele europene care au acordat prioritate intereselor anumitor corporaţii. Slovenia, de exemplu, a insistat puternic în 2012 pentru a-l ţine pe Cizh în afara listei. Companiile aparţinând acestuia erau angajate în afaceri cu un magnat sloven, Janez Škrabec, şeful grupului de construcţii Riko. În 2013, parlamentarii francezi au călătorit la Minsk pentru a face lobby pentru corporaţii franceze, inclusiv pentru Bouygues, un grup de construcţii.

Unele sancţiuni au funcţionat. Anatoli Ternavski, un om de afaceri inclus pe lista sancţiunilor UE care este un apropiat al preşedintelui belarus, a deschis un proces în Cipru cu privire la o dispută cu un oligarh rus. Una dintre companiile sale din Insulele Virgine Britanice deţinea o companie în Cipru, care la rândul ei deţinea active în Rusia. Cu alte cuvinte, singura legătură cu UE a fost faptul că firma a fost înregistrată în Cipru. În aprilie 2013, curtea supremă cipriotă a decis că nu are dreptul să facă acest lucru, deoarece i-ar fi permis accesul la afaceri în UE.

Sancţiunile pot îndepărta un tată de fiica sa sau pot împiedica un om de afaceri să se prezinte în faţa instanţei. Alexander Atroşceankau, jurnalist belarus şi activist pentru drepturile omului, consideră că astfel de sancţiuni sunt un mijloc foarte eficient de a obţine rezultate, în special în ceea ce priveşte eliberarea deţinuţilor politic.