Acum mulţi ani, un bancher român proaspăt numit într-o poziţie de top a fost chemat de acţionarul principal - un grup străin, care i-a cerut să-şi desemneze un succesor, adică cine ar fi cel mai potrivit să îi ia locul, solicitare cu care nu se mai întâlnise niciodată. Cum adică, nici bine nu am fost numit şi vor să mă schimbe?! Când a cerut explicaţii, i s-a spus că acest lucru face parte din politica de management, de succesiune. 

Când au venit în România, final de anii ’90 şi început de 2000, multinaţionalele au venit şi cu politicile lor de leadership, de a căuta tot timpul oameni în companie sau în afara ei care pot fi numiţi în poziţii de top, care pot şi vor să-şi asume responsabilitatea de a conduce, care pot fi lideri, care pot duce activitatea companiilor mai departe în orice moment, indiferent de situaţie. 

Multinaţionalele investesc sute de mii şi milioane de euro anual în programe de leadership pentru a avea lideri, o cheltuială pe care companiile româneşti au înţeles-o mult mai târziu.

Aceste idei din cultura capitalistă, de a căuta tot timpul lideri pe care să îi scoată în faţă, au pătruns mai greu în firmele româneşti, acolo unde se merge pe ideea “să nu investeşti în nimeni, ca să nu ne ia locul”. În acest fel s-au prăbuşit multe afaceri româneşti atunci când fondatorii au dispărut, când liderul a dispărut. 

Am pornit de la aceste exemple pentru a ajunge la situaţia actuală din politică când, de zece zile, odată cu anularea alegerilor prezidenţiale şi implicit reluarea alegerilor, toată lumea “bună”, toată elita României caută un preşedinte proeuropean, proNATO, atlantist, independent, cu şcoală, cu limbi străine, recunoscut etc., care să fie în stare să se confrunte cu cei trei lideri ai polului suveranist – Călin Georgescu, George Simion şi Diana Şoşoacă. 

Dintr-odată, toată lumea “bună” - şi aici mă refer la elita politică, dacă om avea-o, elita socială, elita educaţională, elita culturală, elita economică - s-a trezit într-o situaţie politică care tinde să scape de sub control şi care ameninţă parcursul euroatlantic al României de după 2000, odată cu intrarea în NATO şi Uniunea Europeană. 

Aici nu este vorba că dacă vine cineva la Cotroceni sau Palatul Victoria din polul suveranist vom ieşi din NATO şi Uniunea Europeană, ci s-ar putea să ne trezim izolaţi politic şi economic din toate punctele de vedere. 

Odată cu această situaţie, lumea realizează că partidele tradiţionale, care au stat aproape tot timpul la putere din 1990 încoace, nu prea au lideri, nu au succesori valabili. 

Ironic, chiar şi Ceauşescu ştia că avea un succesor, pe Ion Iliescu, care avea experienţă politică. 

Partidele tradiţionale PSD şi PNL, de la care se aşteaptă acum un miracol prin găsirea unui lider comun, nu au politică de cadre. 

La fel de ironic, comuniştii, aşa cum au fost ei, pot da lecţii în această privinţă, de a găsi lideri care să preia puterea. Dar înainte să preia puterea să fie validaţi de organizaţii, de sistem.

Dacă liderilor politici actuali nu le place politica de cadre a comuniştilor, poate preiau politica de cadre a multinaţionalelor şi tot ar fi un mare progres. 

O ţară întreagă, o elită, caută acum un candidat pentru Cotroceni, care să fie în stare să se bată cu suveraniştii şi să câştige voturile poporului pe care, din analfabeţi funcţionali lipsiţi de educaţie financiară etc., nu i-a scos. 

Toată lumea caută un candidat valabil printre academicieni, printre profesori – Daniel David, care nu ştiu dacă cei din afara Clujului ştiu cine este -, printre actori – până sâmbătă, înainte să moară, şi Mircea Diaconu era pe listă, printre sportivi – regele Hagi, preşedinte, printre antreprenori – Ţiriac, Şucu, Dragoş Anastasiu, Felix Pătrăşcanu etc., printre IT-işti – Daniel Dines, printre drumari – dacă tot face autostrăzile Moldovei, de ce nu ar fi bun Umbrărescu ca preşedinte? -, printre ziarişti etc. Să nu-i uităm pe Isărescu, Kövesi, Funeriu, Paleologu - fiul, sau pe Nicuşor Dan, care a zis că trebuie o analiză serioasă în această privinţă. 

Pentru că se merge pe ideea ca actualii lideri ai partidelor proeuropene să nu intre în cursa pentru Cotroceni – Ciolacu, Bolojan, Lasconi -, se caută candidaţi valabili printre vechii şi actualii lideri – Victor Ponta, Crin Antonescu, Emil Boc etc.

Drama este că în acest moment nu prea există nimeni proeuropean, proNATO, euroatlantist, care să stea în picioare şi să facă faţă valului public ridicat de suveranişti, populişti, un val antisistem.

Marea majoritate a politicienilor de la noi, a elitei politice, sociale, culturale, economice, de business, sunt personaje de televizor, de talkshow-uri, de interviuri, care au ieşit prea puţin din arealul lor.  

Cu toţii îi blamăm pe cei 5 milioane de români care au votat cu suveraniştii, manipulaţi sau nu, dar problema nu este acolo. Sistemul, establishment-ul – cum spun americanii, statul paralel, cum se spune la noi, a adus România într-o asemenea situaţie în care 24 de ani de lupte europene şi euroatlantice au fost aruncate în aer într-o noapte, în câteva ore, de TikTok.

Iohannis a fost absent şi, ca în buna tradiţie politică de la noi, nu şi-a desemnat un succesor valabil. Cu această ocazie, Serviciilor Secrete, câte or fi ele, li s-a tras vălul, şi am descoperit că poate nu sunt ceea ce am crezut noi că sunt.

Pentru că preferă să stea pe margine, elita de business nu a avut propuneri şi nici nu are. Cum poate comunitatea de business, care a creat atât de multă valoare adăugată - în 2000 PIB-ul era de 35 de miliarde de euro, iar acum este de 350 de miliarde de euro, care face afaceri de 500 de miliarde de euro pe an, care plăteşte taxe şi impozite de 150 de miliarde de euro, să lase pe mâna politicienilor viitorul lor? Ca o sugestie, poate nu ar fi rău ca Romanian Business Leaders, de care a  mai auzit cât de cât lumea, să vină cu un candidat din rândul antreprenorilor români.

Antreprenorii, patronii, oamenii de afaceri cred că politicienii le înţeleg problemele şi vor acţiona în consecinţă, ceea ce arată cât de departe este gradul de înţelegere a politicii. 

Odată ce au preluat un post, o poziţie, un sat, o comună, un oraş, un partid, toţi, sau aproape toţi, nu ştiu cum să facă să rămână cât mai mult acolo, să devină parte a sistemului, mai mult sau mai puţin corupt/fanariot, şi să lase lucrurile aşa cum sunt. 

Din păcate, creşterea economică a României din ultimii 24 de ani, creşterea salariilor, creşterea pensiilor, creşterea nivelului de trai, viaţa bună care s-a instaurat cel puţin la vârf, nu au avut darul să consolideze şi cursul politic şi social al României, care a fost lăsat în seama politicienilor.

Dacă nici Ciolacu, care a dat cele mai mari majorări de pensii şi salarii din istorie, nu a reuşit să convingă suficient poporul să-l voteze - nici pe el, nici PSD (faţă de 2016, PSD are voturile la jumătate) -, atunci ce să mai zicem de alţii?

Rezultatul politic - decizia de anulare a alegerilor prezidenţiale, apariţia de nicăieri a lui Călin Georgescu, câştigarea de teren din punct de vedere politic şi social a partidelor AUR, SOS, POT -, manipulat sau nu, ne-a arunca într-un haos de imagine fără precedent. 

Pieţele financiare – leul şi dobânzile, capacitatea de împrumut a statului – sunt sub o presiune fără precedent, toţi finanţatorii externi au intrat în alertă, analiştii externi, de care depind foart multe investiţii şi împrumuturi, ne-au pus pe o listă roşie, mai multe tranzacţii au fost amânate instantaneu, investiţiile private au fost încă o dată amânate, deja bugetele sunt tăiate, în sectorul privat nici nu se mai pune problema de majorări salariale, ci doar de păstrarea jobului, în cea mai optimistă variantă, iar anul economic şi de business 2025 este pus sub semnul întrebării, chiar înainte de a începe. 

Atâta timp cât partidele tradiţionale nu găsesc un lider, nu inventează un lider care să fie valabil şi care să facă faţă valului suveranist, situaţia va fi complicată şi vom avea mai multe semne de întrebare decât răspunsuri, ceea ce nu ne va ajuta deloc. 

În celebrul discurs televizat, după anularea alegerilor prezidenţiale, Klaus Iohannis, preşedintele României, s-a întrebat retoric: “Eu ce fac mai departe?”. 

Pentru el şi-a găsit un răspuns, dar pentru noi, pentru România, care este răspunsul? 

Şi revin la politica de succesiune – cine poate să îi ia locul?

Nu de alta, dar tare mă tem că suntem la începutul unei perioade tensionate - economia nu ne ajută, nemulţumirea politică faţă de sistem, faţă de UE, faţă de NATO, faţă de americani creşte, din spate vin tinerii analfabeţi funcţional, cum li se spune ironic de către elită, şi care vor să preia puterea.