De fapt, povestea ceva mai serioasă pe care n-o zice nimeni aici nu e nici despre Dragnea, nici despre Soros.

Pe la orizontul anilor 2010-2012, pe aripile ştirilor despre criza financiară americană şi apoi europeană şi-au facut intrarea în discursurile politice româneşti ideile Tea Party, copiate la noi îndeosebi de către liderii şi adepţii PDL, din două raţiuni simple. Una era nevoia de a împacheta măsurile brutale de austeritate de atunci în chip de măsuri justiţiare luate împotriva „asistaţilor leneşi” si pentru promovarea statului minimal ca panaceu economic (celebrul discurs al lui Traian Băsescu din 2010 despre omul gras, statul, cocoţat în spatele omului slab, economia, ori declaraţiile ulterioare ale lui Băsescu în favoarea reducerii sau a desfiinţării venitului minim garantat, pe motiv că încurajează nemunca). A doua raţiune era încercarea unora din liderii PDL de a distrage atenţia de la impasul economic prin importarea unor idei ale dreptei conservatoare americane (iniţiativa din 2012 a unui grup de parlamentari PDL în frunte cu Marius Dugulescu, azi la MP, şi Sulfina Barbu, azi la PNL, de a impune femeilor care vor să facă avort să vadă imagini video cu o astfel de operaţie).

Victoria lui Donald Trump în SUA a dat aripi impulsului politicienilor noştri de a copia alte idei, tot de la republicani, mai ales că de data aceasta ideile acestora nu mai reprezintă opoziţia, ci puterea. Dacă în vremea crizei însă PDL era partidul prin excelenţă care îşi revendica ideile importate (iar în 2012 şi aliaţii săi din ARD - Forţa Civică a lui MRU, PNŢCD şi Noua Republică a lui Mihail Neamţu, astăzi la PNL), acum importatorii s-au înmulţit, întrucât un model nou de succes electoral are întotdeauna emuli mai numeroşi, mai ales când e vorba de SUA, trendsetterul mondial în materie de stiluri şi idei politice. Cât de numeroşi sunt aceşti emuli se poate vedea din poziţionările tot mai asemănătoare faţă de chestiuni care în mod normal ar fi servit drept criterii clasice de diferenţiere între partidele declarate de dreapta sau de stânga, cum ar fi opţiunea pro sau contra naţionalismului economic în raport cu politicile UE (aproape din toate partidele s-a remarcat măcar câte un fruntaş cu declaraţii contra multinaţionalelor sau a faptului că România nu produce intern anumite mărfuri în loc să le cumpere din afară) ori atitudinea faţă de minorităţi şi imigraţie (din nou, toate partidele au ieşit cu cel puţin un reprezentant care să indice corectitudinea politică drept cel mai mare inamic al democraţiei inventat vreodată). S-a făcut haz pe tema incriminării de către Sebastian Ghiţă, Liviu Dragnea sau Gabriela Firea a lui George Soros drept inamicul PSD şi al României, dar s-a uitat că Sergiu Moroianu, soţul Clotildei Armand de la USR, acuza doar în urmă cu câteva luni tot ONG-urile lui Soros că ar fi încercat să pună stăpânire pe partid şi să-i definească ideologia.

Caracterul comic al acestui gen de discurs, prin comparaţie cu cel al altor importatori de idei din vecinătate (liderii partidelor de dreapta la putere din Ungaria, Polonia sau preşedintele stângist al Cehiei au acelaşi gen de acuzaţii la adresa lui Soros, a politicilor UE în materie de economie sau imigraţie) constă în primul rând în faptul că el se referă la nişte realităţi cu care România n-a făcut încă sau n-o să facă deloc cunoştinţă în viitorul previzibil. Evitată de imigranţi din cauza sărăciei, România n-a avut parte nu doar de ghetoizarea oraşelor franceze care a dat apă la moară familiei Le Pen, dar nici măcar de trenurile cu refugiaţi în tranzit care au ajuns cal de bătaie politică pentru Viktor Orban al Ungariei. Cu una dintre cele mai religioase populaţii din Europa, România nici nu s-a apropiat măcar de vreuna din dilemele culturale din UE sau SUA legate de secularizarea societăţii şi de activismul civic şi identitar. Şi totuşi, avem politicieni, comentatori din social media şi la tv care se plâng de ravagiile făcute în România de progresism, multiculturalism, globalism, neomarxism, ideologia gender, feminism, islamism. Aceasta face ca orice şansă de dezbatere reală despre respectivele fenomene să ajungă treptat imposibilă, fix ca în povestea cu Petrică şi lupul.

În al doilea rând, caracterul comic este datorat caracterului puternic stereotip al felului cum se pune problema şi care produce un efect inevitabil de caricatură. La un capăt al spectrului se află comentatorii, în special din social media (mulţi din rândul românilor emigraţi), care îşi emit certitudinile în termeni şi cu expresii învăţate de pe Fox News, Breitbart, Infowars sau Zero Hedge (SJW, snowflakes, MAGA, virtue signalling, libtards etc). La celălalt capăt se află comentatorii (iarăşi şi din rândul românilor emigraţi) care folosesc jargonul şi teoriile de pe unele site-uri ortodoxe de inspiraţie grecească sau rusească, unde pericolul se exprimă tot prin câteva noţiuni de bază (cipurile cu semnul fiarei, HAARP, sodomiţii, ecumeniştii, masonii). Cum ambele categorii de gânditori de mai sus îşi declară un scop comun, salvarea civilizaţiei iudeo-creştine sau doar creştine, era logic ca acei cetăţeni (americani, polonezi, români, francezi etc) îngroziţi de perspectiva pieirii acestei civilizaţii să-şi pună speranţele într-un Apărător al ei. Care să fie acela?

Cine a urmărit în special forumurile religioase străine a văzut foarte clar în ultimii ani ce popularitate stranie a căpătat Vladimir Putin inclusiv în rândul americanilor - o figură de bărbat alb autoritar, şef de superputere, naţionalist, creştin convins, luptător cu islamismul, ostil corectitudinii politice, capabil să dea afară din ţară ONG-urile lui Soros etc. După victoria lui Donald Trump în alegeri, absolut toţi aceşti americani şi-au reorientat brusc simpatiile spre acesta, uitând de Putin, pentru că au căpătat în sfârşit ceea ce şi-au dorit, un Apărător american al civilizaţiei, cu promisiuni specifice pentru americani (zidul cu Mexicul, o Curte Supremă cu judecători conservatori), astfel încât Putin a ajuns inutil. La o altă scară, acelaşi lucru s-a întâmplat în Europa şi bineînţeles în România, unde Trump a devenit pentru fanii săi exact ceea ce nu putea să fie Putin, adică un lider admirat pe faţă. Acesta este de fapt sensul adevărat al victoriei lui Trump: el a preluat automat tot capitalul de speranţă a unui mare număr de cetăţeni speriaţi din multe ţări, care în ipoteza victoriei lui Hillary Clinton ar fi rămas tot cu ochii la Putin.

Politicienii noştri n-au îndrăznit să introducă jargoanele de mai sus în discursul lor, dar nu atât de teama de a fi ridiculizaţi fiindcă nu sunt originali, cât pentru că, pragmatici înnăscuţi, ceea ce îi atrage la Trump (sau Putin) nu e vreo fineţe din războaiele lor culturale, ci capacitatea lor de a-şi mobiliza şi fideliza electoratul, puterea şi siguranţa de sine pe care o degajă. Cea mai directă expresie a acestui gen de putere a oferit-o Donald Trump însuşi cu ocazia uneia dintre glumele lui groase din campania pentru nominalizare, când a spus că alegătorii lui l-ar vota şi dacă ar împuşca pe cineva. Trump nu s-a înşelat deloc: acelaşi gen de fidelitate până în pânzele albe îl însoţeşte şi acum, în plin scandal al implicării Rusiei în campania sa electorală, tocmai pentru că electoratul lui şi al lui Putin identifică un inamic comun, progresismul încarnat de Soros. La noi, efortul de emulaţie e abia la început, cu încercarea vagă a lui Liviu Dragnea de a-l prezenta pe Soros drept inamicul suprem, cu definirea vagă de către Ludovic Orban a PNL drept partid „liberal conservator” ori cu promisiunile vagi de înfiinţare a unui nou partid naţionalist. Dar, bineînţeles, intenţia contează.