Toată lumea crede că banii sunt pe toate drumurile şi că putem avea acces la ei când vrem noi. Şi dacă se poate dobânzile să fie cât mai mici, ca în Europa, iar termenele de plată să fie cât mai mari. 

România a ajuns astăzi aşa cum este, la un PIB de 350 de miliarde de euro (valoarea adăugată produsă de economie într-un an) faţă de 30 de miliarde de euro în 2000, de exemplu, pentru că a beneficiat în primul rând de:

- fonduri europene, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană (asta apropo de retorica celor împotriva Bruxellesului)  - 100 de miliarde de euro, din care am dat înapoi 30 de miliarde şi am rămas cu 70 de miliarde;

- investiţii străine – peste 100 de miliarde de euro;

- liniile de finanţare externe luate de bănci şi de multinaţionale – 40-50 de miliarde de euro;

- banii românilor care lucrează în străinătate şi pe care i-au trimis în ţară – peste 100 de miliarde de euro.

Toate aceste surse de finanţare au contribuit la creşterea economică, au contribuit la creşterea capitalului privat românesc, care la rândul lui a avut bani să investească şi el, au contribuit la scăderea dobânzilor la lei, stabilitatea cursului valutar leu/euro, au contribuit la creşterea salariilor atât în valoare nominală, cât şi în valoare reală – salariul mediu net a depăşit 1.000 de euro, cât şi la recuperarea decalajelor faţă de Uniunea Europeană – în urmă cu 20 de ani eram la 35% faţă de media UE, acum am ajuns la 78%.

Problema este că în acest moment o parte din aceste surse financiare scad din motive economice – repoziţionarea investiţiilor, rentabilitate mai mică, tensiunile sociale care încep să apară în România după două decenii de linişte, defavorabilitate pentru Uniunea Europeană şi NATO, de schimbări politice interne, apariţia curentului suveranist etc.  

După un vârf în 2022 de peste 10 miliarde de euro, investiţiile străine au scăzut la 5 miliarde de euro anul trecut şi nu ştiu dacă ne putem baza pe o valoare mai mare în următorii ani. Din cauza birocraţiei administrative, atragem fonduri europene mult mai puţin decât îşi prognozează guvernul în buget. Spre exemplu, anul trecut am luat numai 6 ,miliarde de euro, când ar fi trebuit să luăm 12 miliarde de euro. Anul acesta guvernul şi-a trecut în buget 16 miliarde de euro şi sunt mari semne de întrebare dacă vom reuşi să luăm jumătate. Oricum, guvernul Ciolacu 2, care este aproape identic cu Ciolacu 1, pare că nu realizează importanţa atragerii fondurilor europene prin grăbirea proiectelor care ţin de administraţia publică. Mai bine pierdem 3 miliarde de euro sau cât o fi decât să rezolve problema numirilor politice în consiliile de administraţie ale companiilor, asta ca să dau doar un exemplu. Mai bine finanţează din buget investiţiile, împrumutându-se la dobânzi de peste 7%, decât să ia bani europeni cu o dobândă mult mai scăzută. Banii din buget pot fi împărţiţi mai bine în proiecte decât banii europeni. Oricum plătim cu toţii acest lucru. 

De asemenea, investitorii străini care finanţează datoria publică a României încep să-şi mai reducă din expunerea pe titlurile de stat româneşti din cauza riscului politic şi social. 

Spre exemplu, la ultima ieşire pe piaţa internaţională cererea pentru obligaţiunile româneşti nu a fost chiar atât de ridicată ca în anii anteriori, chiar dacă dobânzile oferite de România au fost în creştere. 

În acest an necesarul de finanţare al guvernului este de 213 miliarde de lei (în lei şi valută), echivalentul a peste 42 de miliarde de euro, bani care trebuie atraşi obligatoriu, indiferent cine va fi la Cotroceni sau la Palatul Victoria. 

Piaţa financiară locală – bănci, Pilonul II de Pensii, populaţia – poate să susţină o parte din această finanţare, dar nu poate acoperi tot. 

Ministerul Finanţelor este în acest moment principalul cumpărător de bani din piaţă, stabilind nivelul de dobândă la peste 7% la lei, chiar 7,9%, şi 6% la euro, chiar 6,75%, cel puţin pentru persoanele fizice.

Dacă economia nu mai creşte ca în ultimii 15 ani, şi pare că nu mai creşte în acelaşi ritm, şi banii care se acumulează atât la nivelul persoanelor fizice cât şi la nivelul companiilor nu vor mai creşte atât de mult. 

Dacă această tensiune geopolitică va continua mai mult timp şi va creşte în intensitate, s-ar putea ca România să fie afectată mai mult decât ne aşteptăm, pentru că toată lumea va da câţiva paşi înapoi – atât investitorii străini, multinaţionalele, băncile străine cât şi capitalul românesc, atât al companiilor româneşti cât şi al persoanelor fizice. Deja se vede cum capitalul românesc acumulat în ultimii 10-15 ani pleacă să se ascundă în zone mai sigure. 

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a menţionat în ultima conferinţă de presă că BNR începe să facă planuri de rezervă pentru cazul în care, după alegerile prezidenţiale, ne vom trezi cu ieşirea liniilor de finanţare externe prin nereînnoirea lor.

Toate companiile româneşti, toţi antreprenorii români invocă accesul mai dificil la finanţarea bancară şi dobânzile mari pe care le percep băncile. Dar băncile au bani de credite dacă au depozite şi oferă dobânzi la credite în funcţie de dobânzile la depozite. Dacă dobânzile la depozite sunt mari pentru că Ministerul Finanţelor oferă dobânzi mari ca să atragă bani, de unde să dea băncile dobânzi mai mici la credite? Numai statul poate să cumpere bani din piaţă cu o dobândă de 7,9% şi apoi să ofere credite companiilor cu dobândă subvenţionată, adică cu o dobândă mult mai mică. Această pierdere se duce în bugetul general al statului, pe care îl plătim cu toţii. 

Tot Mugur Isărescu, în ultima conferinţă, a invocat mai apăsat ca niciodată necesitatea atragerii fondurilor europene, nu de alta dar aceste fonduri europene care ne sunt alocate prin PNRR şi prin fondurile europene din exerciţiul financiar curent, peste 100 de miliarde de euro, au dobânzi mici sau sunt nerambursabile şi există. 

Pentru celelalte fonduri dobânzile sunt mari sau chiar s-ar putea să nu mai fie, şi aici mă refer la scăderea investiţiilor străine, reducerea expunerii investitorilor străini pe datoria publică – Doamne fereşte să fim aruncaţi la categoria “Junk” -, reducerea banilor trimişi în ţară de către românii care lucrează în afară. 

Să nu uităm că Mugur Isărescu a spus că preţul tensiunilor politice şi sociale actuale se vede în nivelul mult mai ridicat al dobânzilor la lei.

Ca să nu mai vorbim de faptul că Ministerul Finanţelor, adică guvernul, indiferent de numele lui şi de coloratura politică, va avea nevoie de foarte mulţi bani în continuare pentru acoperirea deficitelor bugetare şi pentru finanţarea datoriei publice, care este în creştere. Să nu uităm că datoria publică va creşte de la 52% din PIB, cât este acum, spre 62% din PIB în următorii şapte ani, iar asta înseamnă o datorie publică nominală din ce în ce mai mare. Toţi aceşti bani pentru finanţarea statului trebuie luaţi de undeva.

Ca să nu mai vorbim de faptul că şi economia privată are nevoie de bani, va avea nevoie de din ce în ce mai mulţi bani, mai ales dacă vremurile vor fi tulburi, aşa cum se anunţă. 

În acest moment, într-un mod realist, fondurile europene, aceşti 100 de miliarde de euro în următorii şapte ani, sunt cea mai ieftină şi cea mai palpabilă sursă de finanţare pentru România, pentru economia României, pentru sectorul de stat şi sectorul privat. Avem nevoie de aceşti bani pentru a avea încă un deceniu de creştere economică, pentru a susţine companiile româneşti, pentru a susţine echilibrele macroeconomice – inflaţie mai mică, scăderea dobânzilor la lei, stabilitatea cursului valutar. 

Pentru celelalte resurse de finanţare nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile în tensiunile globale care se prefigurează la orizont, în războaiele comerciale care se anunţă, îm schimbările de securitate care sunt repuse pe masă. 

Înainte să vină alţii – chinezii, arabii, ruşii (mulţi invocă necesitatea unor relaţii bune cu Rusia) şi chiar şi americanii -, cel mai puternic aliat al nostru din punct de vedere economic, financiar, social, politic este Uniunea Europeană, Bruxellesul. Americanii sunt cel mai important furnizor de securitate pentru România, dar nu sunt cel mai important investitor din punct de vedere economic, investiţiile realizate de americani fiind doar de 10% din totalul investiţiilor străine. Poate pentru americani România este o piaţă prea mică din punct de vedere economic, preferând mai degrabă să aducă investiţiile în Polonia. Dacă am fi avut un PIB dublu, dacă americanii ar fi avut investiţii directe mari în România în zona de resurse (Exxon cu gazele din Marea Neagră), lucrurile ar fi stat altfel.  

Poate nu toată lumea agrează birocraţia şi politice de toate felurile de la Bruxelles, dar până una alta Uniunea Europeană pune în continuare pe masă bani reali – 100 de miliarde de euro pentru următorii şapte ani. 

Înainte ca antreprenorii români, companiile româneşti să aducă în discuţie Bruxellesul, poate ar fi bine să nu uite că fără banii europeni nu prea vom mai avea creştere economică, iar indicatorii macroeconomici vor deveni extrem de volatili. 

În aceste condiţii nici salariile nu vor mai creşte, nici capitalul românesc nu va mai creşte.