În evoluţia unei naţiuni, este important să ne uităm în urmă, pentru a fi conştienţi de progresele realizate dar şi din convingerea că prezentul nu poate fi rupt de istorie, căci path-dependence este un factor imuabil în schimbările economice şi sociale. În acelaşi timp, este important să ne uităm în jur, pentru a înţelege sensuri şi trenduri de transformare curentă ori de schimbare evoluţionistă, direcţii care să fie decodate şi exploatate anticipativ, în favoarea unei viziuni de dezvoltare optim necesare.

Observarea parcursului României în context european este, în primul rând, un proces de reconfirmare a identităţii noastre într-o Europă în rapidă schimbare, o introspecţie a ceea ce suntem şi o proiecţie a ceea ce dorim să devenim. În acest cadru, schimbarea de paradigmă devine un imperativ colectiv, generat de noile realităţi economice şi de nevoia de reafirmare a valorilor şi principiilor care ne definesc ca europeni.

I. Evoluţia Uniunii Europene: de la fundamente la o nouă paradigmă

Declaraţia lui Robert Schuman de la 9 mai 1950 este considerată primul pas către ceea ce înseamnă proiectul european astăzi – o Uniune de ţări care aderă la principii comune, pacea şi solidaritatea fiind pilonii esenţiali ai construcţiei europene. Însă această pace de peste şapte decenii, de care noi, toţi cetăţenii Uniunii, beneficiem şi azi, a pornit de la un obiectiv economic. Uniunea a două mari industrii la nivel continental, cea a oţelului şi a cărbunelui, a oprit războiul în Europa acum 74 de ani.

Solidaritatea este principiul pe care statele aderate succesiv la Uniunea Europeană l-au supus provocărilor interne, cu precădere pe linia decalajelor sau chiar a clivajelor Est-Vest. Istoria ne aminteşte că, fără adaptări şi revizuiri permanente ale premiselor, viziunea poate deveni limitată sau inadecvată faţă de provocările actuale şi viitoare.

În prezent, Uniunea ca întreg se confruntă cu provocări economice globale, care ameninţă poziţia blocului comunitar în economia mondială, dar şi cu provocări politice interne, care zdruncină stabilitatea politică la nivelul Uniunii pe fondul ascensiunii curentelor politice radicaliste şi extremiste, aşa cum se întâmplă în aceste zile în Franţa, dar nu numai.

Uniunea cuprinde astăzi 27 de ţări, iar această diversitate i-a schimbat semnificativ dinamica internă. Fundamentele economice şi deciziile ce conturează destinul UE sunt sau ar trebui să fie acum influenţate de toate cele 27 de state membre. Iar acest aspect necesită, la nivelul construcţiei instituţionale europene, noi reglaje fine pentru consolidarea coeziunii şi a sustenabilităţii în cadrul familiei europene lărgite.

În contextul global actual, competitivitatea economică trebuie să devină imperativul unei noi viziuni de dezvoltare la nivelul Uniunii Europene. Afirmarea unei schimbări de direcţie începe cu evaluarea atentă a resurselor existente şi a oportunităţilor viitoare, în prelungirea ideii economice că prosperitatea unor naţiuni oferă şanse de dezvoltare şi altora. Obiectivele economice comune opresc războaie şi aduc pacea.

Uniunea are nevoie de o adaptare de viziune la identitatea sa autentic europeană, ca set de valori şi principii, pentru ca întregul rezultat să rezoneze cu ambiţiile europene. Aderarea nu reprezintă un model de inducţie, ci de cooperare bidirecţională pentru un întreg evoluat pe care statele aderate l-au experimentat, preluând politici publice şi beneficiind de absorbţia de fonduri. Trebuie însă să existe şi un corolar. UE poate învăţa din experienţa modelelor de tranziţie experimentate de est-europeni, marcate de transformări instituţionale şi instabilitate politică, pentru a crea un aranjament superior, capabil să răspundă ambiţiilor Uniunii de actor relevant pe scena globală.

Această evoluţie nu se limitează la consolidarea internă şi coeziunea UE, ci vizează şi o abordare anticipativă, matură, a diversităţii rezultatelor şi a provocărilor viitoare. Particularităţile statelor din Europa Centrală şi de Est par să antreneze în continuare proiectul european, arătând că Uniunea nu a anticipat pe deplin anvergura tuturor provocărilor rezultate din extindere. Prin înţelegerea adecvată a acestora, UE poate să-şi întărească fundamentele şi să-şi maximizeze oportunităţile în plan strategic.

Avem nevoie de o schimbare de paradigmă, deopotrivă în plan european şi naţional. Astăzi, Europa însăşi trebuie să-şi reevalueze priorităţile şi ambiţiile, pentru a evita capcana obiectivelor idealizate, care pot gripa „motorul” economic european – un activ esenţial pentru menţinerea relevanţei şi influenţei UE pe scena globală.

Uniunea Europeană a creat un mecanism bazat pe cooperare şi coeziune, care a evoluat astăzi la scara celor 27 de actori. Pentru a obţine sincronizare în noul întreg, 27 de ţări au acum o linie normativă comună, acces la piaţa unică, libera circulaţie a cetăţenilor şi economii naţionale care progresează continuu, cantitativ şi calitativ.

Sub presiunea de reconsolidare post-pandemie şi cu un continent ale cărui graniţe de răsărit fumegă, Uniunea trebuie să îşi îndrepte privirea, din nou, către propria esenţă şi către cetăţenii săi. Ne confruntăm cu provocări majore, dintre care unele stringente, cum ar fi îmbătrânirea demografică fără precedent şi schimbările climatice, provocări asupra cărora trebuie să intervenim prin politici adecvate, care să ofere răspunsuri realiste şi eficiente, altfel consecinţele se vor resimţi profund şi pe termen lung.

Fără o viziune economică pragmatică şi eficientă, Europa riscă să se stingă demografic, transformând sintagma „bătrânul continent” într-o realitate dură, greu de surmontat. Politicile actuale apasă pe umerii unei populaţii îmbătrânite, iar economia suferă pierderi de competitivitate. În plus, declinul treptat al liberalismului economic autentic riscă să încetinească progresul naţiunilor europene sau chiar să îl inverseze.

Citiţi AICI opinia integrală.