Un pachet de legi anticămătărie a fost transmis recent la Camera Deputaţilor pentru dezbatere. Trei dintre cele patru proiecte de lege din pachet păcătuiesc însă prin definirea defectuoasă a noţiunii de creditor financiar, ceea ce duce la neincluderea în sfera lor viitoare de aplicabilitate a sucursalelor instituţiilor de credit străine din Uniunea Europeană (UE) ce operează pe teritoriul României. Şi uite aşa, dintr-o greşeală ce relevă o slabă cunoaştere a legislaţiei bancare europene şi naţionale, se poate ajunge, în absenţa corecţiilor, la discriminarea instituţiilor de credit persoane juridice române, unele dintre ele cu capital majoritar românesc, prin crearea de condiţii competitive inegale.

O greşeală uriaşă

Cele trei proiecte de lege, odată adoptate, se vor aplica, după cum este stipulat în textul lor, raporturilor juridice dintre consumatori şi creditorii financiari. Potrivit definiţiei oferite în aceste proiecte, prin noţiunea de creditor financiar se înţelege “o instituţie de credit autorizată de Banca Naţionala a României, o instituţie financiară nebancară sau o entitate care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe”.

Utilizarea sintagmei “instituţie de credit autorizată (n.n. – sublinierea ne aparţine) de Banca Naţionala a României” reprezintă cheia problemei. În conformitate cu legislaţia naţională în vigoare, BNR autorizează instituţiile de credit persoane juridice române şi sucursalele instituţiilor de credit din ţări non-UE (“ţări terţe”). Sucursalele instituţiilor de credit străine din ţări ale UE, ce operează în România, sunt supuse doar unei proceduri de notificare. Prin urmare, aceste sucursale nu vor intra sub incidenţa prevederilor normative preconizate. Pentru a fi mai clar acest ultim aspect, să analizăm în continuare cadrul juridic aplicabil pieţei unice bancare din Uniunea Europenă şi legislaţia naţională din domeniul bancar.

Structuri folosite pentru activitatea bancară transfrontalieră în UE

În conformitate cu legislaţia europeană, instituţiile de credit dintr-un stat membru UE pot intra pe piaţa bancară din alt stat membru UE in următoarele moduri:

• înfiinţarea unei sucursale;
• înfiinţarea unei filiale;
• furnizarea de servicii direct transfrontieră.

Filialele instituţiilor de credit străine (denumite în mod curent şi subsidiare) sunt entităţi juridice independente, înfiinţate conform cerinţelor legale din ţările gazdă, care se află în proprietatea societăţii mamă sau asupra cărora societatea mamă exercită în mod efectiv o influenţă dominantă.

Sucursalele instituţiilor de credit străine reprezintă entităţi operaţionale care sunt o parte integrantă din societatea mamă. Ele nu au personalitate juridică.

Structurile juridice amintite mai sus determină distribuţia responsabilităţilor de supraveghere între autorităţile competente naţionale şi accesul la fondurile naţionale de garantare a depozitelor bancare.

Piaţa unică bancară europeană

Legislaţia primară europeană a permis crearea între ţările membre UE a unui spaţiu economic fără frontiere, bazat pe libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor. În domeniul bancar, încă din 1992, a fost realizată o piaţă unică, bazată pe următoarele principii: recunoşterea mutuală a autorizaţiilor şi a sistemelor de supraveghere, autorizaţia bancară unică şi controlul ţării de origine.

Potrivit sistemului recunoaşterii mutuale, statele membre UE oferă asigurarea că activităţile cuprinse, în prezent, în anexa nr. 1 a Directivei2013/36/UE pot fi efectuate pe teritoriul lor, fie prin stabilirea unei sucursale, fie prin prestarea de servicii, de către orice instituţie de credit autorizată şi supravegheată de autorităţile competente dintr-un alt stat membru (ţară de origine), cu condiţia ca acestea să fie incluse în autorizaţie.

În conformitate cu principiul autorizaţiei unice (principiu denumit şi “paşaport european”) toate instituţiile autorizate într-un stat membru al UE pot să-şi deschidă sucursale sau să presteze servicii bancare transfrontieră în celelalte state membre, fară a fi nevoie de alte autorizaţii din partea acestora din urmă.

În ceea ce priveşte principiul supravegherii ţării de origine, acesta înseamnă că autorităţile de supraveghere din ţările de origine sunt împuternicite să-şi supravegheze propriile lor instituţii de credit autohtone în privinţa operaţiunilor efectuate în alte state membre.

Prin urmare, pentru a presta servicii bancare în cadrul UE, o instituţie de credit din UE nu este obligată să ceară permisiunea autorităţii competente din ţara gazdă, fiind suficient să deţină o autorizaţie emisă de propria sa ţara (ţara de origine). Principiul autorizaţiei bancare unice se aplică băncilor din UE şi filialelor stabilite pe cuprinsul UE de către bănci din ţări non-UE. El nu se aplică sucursalelor băncilor din afara UE (din ţări terţe).

Prevederile legislaţiei române privind regimul instituţiilor de credit din alte state membre ale UE

În textul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, se regăsesc următoarele formulări:

• “Pentru infiinţarea unei sucursale de către o instituţie de credit dintr-un stat membru nu este necesară obţinerea unei autorizaţii din partea Băncii Naţionale a României …” (art. 46, alin. 1)

• “O instituţie de credit autorizată şi supravegheată într-un alt stat membru poate înfiinţa o sucursală în România pe baza notificării transmise Băncii Naţionale a României de către autoritatea competentă din statul membru de origine…” ( articolul 48, alin. 1)

• “Furnizarea de servicii în mod direct de către o instituţie de credit autorizată şi supravegheată într-un alt stat membru poate fi realizată pe baza notificării transmise Băncii Naţionale a României de către autoritatea competentă din statul membru de origine, cuprinzând activităţile pe care instituţiile de credit intenţionează să le desfăşoare în România.” (art. 49)

Cum a fost posibilă o asemenea eroare?

Astfel, există indicii temeinice că ne aflăm în faţa unei erori majore, cu repetiţie, a iniţiatorului proiectelor legislative, întrucât este greu de crezut că acesta a dorit să excludă sucursalele instituţiilor de credit străine din alte state membre UE din sfera de aplicabilitate a celor trei viitoare legi. O astfel de greşeală, necorectată, ar avea ca efect aplicarea unui tratament mai favorabil sucursalelor institutiilor de credit străine din UE, care vor putea opera fără a se supune restricţiilor impuse instituţiilor de credit, persoane juridice româneşti. Să nu uităm că acestă ultimă categorie de entităţi cuprinde pe lângă filialele din România ale institutiilor de credit străine şi instituţii de credit autohtone cu capital majoritar românesc. Tratamentul diferenţiat aplicabil celor două categorii de instituţii de credit va genera o segmentare a pieţei bancare şi va distorsiona condiţiile de concurenţă.

Faţă de această eroare monumentală, ce putea fi prevenită doar printr-o simplă citire a OUG nr. 99/2006, nu ştiu dacă să râd sau să plâng. Este însă clar că, fără corecţii legislative, limitele de dobândă dorite de iniţiator nu au cum să fie aplicate în cazul persoanelor ce obţin împrumuturi de la sucursalele instituţiilor de credit din alte state membre UE ce operează în România. Nici proiectata protecţie a consumatorilor împotriva riscului valutar în contractele de credit încheiate de aceştia cu sucursalele respective nu va fi posibilă.

Eroarea este de natură să genereze îndoieli puternice în privinţa a cât de bine cunosc legislaţia bancară europeană şi naţională (şi mecanismele pieţei bancare autohtone) persoanele care oferă consultanţă juridică iniţiatorului celor trei proiecte legislative. Pe acest fundal, “se spărie gândul”, vorba cronicarului, de faptul că reglementări sensibile cu impact major asupra economiei naţionale sunt propuse fără a exista studii de impact.