Fotbalul este popular în China, iar preşedintele chinez, Xi Jinping, are pentru acest sport o slăbiciune atât de mare încât a vrut să facă din ţara sa o superputere fotbalistică mondială. Este o bucată din „visul chinezesc”, născut din aceeaşi  ambiţie a liderului chinez şi a Partidului Comunist care a transformat China în cea de-a doua economie ca mărime a lumii şi concurentul principal al SUA la supremaţia globală. Dacă pe scena geopolitică Beijingul joacă deja în liga celor mari, în visul cu fotbalul ceva nu merge bine.

În 2011, cu un an înainte de a deveni liderul ţării, Xi Jinping şi-a prezentat viziunea de a transforma China, pe atunci aproape inexistentă în fotbalul mondial, sau cel mult o prezenţă exotică, într-o superputere a celui mai urmărit sport de pe planetă. El a pus ochii pe cel mai mare premiu dintre toate şi a schiţat un plan în trei etape pentru echipa naţională masculină: să se califice la o Cupă Mondială, să găzduiască o Cupă Mondială şi să câştige o Cupă Mondială. Pentru o ţară care la acea vreme se afla în afara topului 70 şi care s-a calificat pentru principala competiţie o singură dată de la prima încercare din 1957, greutatea sarcinii a fost imensă. Cu toate acestea, puţini s-ar fi putut îndoi de hotărârea lui Xi atunci când Asociaţia Chineză de Fotbal a dezvăluit în 2016 un plan pentru a face din China o „superputere mondială a fotbalului” până la mijlocul secolului. În susţinerea acestor planuri pe termen foarte lung a fost adusă o creştere a cheltuielilor care a atras spre China privirile jucătorilor şi fanilor din întreaga lume. Conglomeratele şi dezvoltatorii afiliaţi statului îmbogăţiţi de boomul imobiliar au inundat principala competiţie internă a ţării cu bani. Superliga Chineză (CSL) a devenit un focar de superstaruri străine care căutau contracte superprofitabile, jucătorii care se înrolau fiind la un moment dat unul mai renumit decât celălalt.

Brazilianul Alex Teixeira a semnat cu Jiangsu Suning pentru 54 de milioane de dolari; compatriotul său Hulk (Givanildo Vieira de Sousa) s-a orientat spre Shanghai SIPG pentru 60 de milioane de dolari; Oscar (Oscar dos Santos Emboaba) s-a dus tot la Shanghai, pentru 65 de milioane de dolari.

Astfel, CSL a putut să rivalizaze cu cele mai mari ligi ale Europei în ceea ce priveşte banii cheltuiţi. În sezonul de boom 2015-16, 451 de milioane de dolari au fost cheltuiţi pe transferuri, primul eşalon de fotbal chinez ajungând în topul primelor cinci ligi din lume la cheltuieli. Xi devenise cel mai puternic antrenor de fotbal al planetei. Dar la mai bine de un deceniu de când liderul comunist şi-a făcut cunoscut visul pentru prima dată, norocul Chinei în fotbal s-a dus la fel de repede cum a venit. Deciziile financiare proaste şi presupusa corupţie la nivel înalt, împreună cu o pandemie de trei ani, au făcut sportul franjuri.

„2019 a fost un an minunat în China. Familia mea a putut să o viziteze şi să experimenteze. Apoi a venit Covid. La un moment dat mi-am dat seama că nu îmi mai văzusem familia de un an şi regulile erau că nu poţi să-i aduci în China pe cei apropiaţi  în timp ce graniţele sunt închise. Mulţi fotbalişti au plecat din cauza asta”, a povestit Roberto Siucho.

Când pandemia de Covid a lovit economia şi piaţa imobiliară s-a oprit din creşterea, finanţările de la firmele şi dezvoltatorii afiliaţi statului au secat. Reguli stricte de carantină au însemnat mai puţini fani care au urmărit meciurile pe stadion şi, de asemenea, mai puţini sponsori. Cluburile s-au chinuit să plătească salariile; mulţi dintre jucătorii şi antrenorii străini aduşi pentru a ridica standardele jocului intern s-au predat în faţa greutăţilor şi au renunţat, mulţi dintre ei spunând că politicile dure ale guvernului de combatere a pandemiei i-au împiedicat să-şi văd familiile.

Odată cu începerea sezonului 2023-24 în CSL pe 15 aprilie (ca un semn al haosului, data oficială de începere a fost anunţată cu doar o săptămână înainte), majoritatea echipelor încă mai caută frenetic înlocuitori. Mulţi cred că putregaiul s-a instalat cu mult înainte de izbucnirea pandemiei şi că virusul doar „a grăbit întregul scenariu financiar negativ al superligii chineze, accelerând căderea acesteia şi făcând aproape imposibilă obţinerea de venituri de la sponsorii şi radiodifuzorii ligii”, spune William Bi, un consultant sportiv din Beijing. Dar, în timp ce, ca la orice joc bun de fotbal, motivele din spatele destrămării aparente a visului lui Xi rămân subiect de dezbatere, rezultatele sunt clare. Marea majoritate a talentelor străine aduse pentru a construi acea viziune au dat bir cu fugiţii, iar aici statisticile spun totul: din primele 100 de transferuri ca valoare din toate timpurilei, conform bazei de date Transfermarkt, cel puţin 75 au fost străini. Doar trei dintre ei au mai rămas în China. Puţine lucruri ilustrează încercările şi necazurile fotbalului chinez la fel de bine ca afluxul de jucători vedete, născuţi şi crescuţi în străinătate, care au venit în CSL şi au dobândit cetăţenia chineză cu scopul de a deveni eligibili pentru echipa naţională masculină. Naturalizarea rapidă a jucătorilor de peste mări şi ţări care au legături de familie cu China a fost văzută ca o modalitate rapidă de a ridica standardele. Fostul mijlocaş de la Arsenal Nico Yennaris (cunoscut acum ca Li Ke) şi fostul jucător de la Everton Tyias Browning (Jiang Guangtai), ambii cu origini chineze, au fost printre primii care au făcut pasul.

Mai controversate au fost naturalizările a cinci brazilieni – Fernando (care a devenit Fei Nanduo), Aloisio (Luo Guofu), Elkeson (Ai Kesen), Ricardo Goulart (Gao Late) şi Alan Carvalho (A Lan) – niciunul neavând moştenire chineză. Dar scepticii vor arăta că toate aceste naturalizări au venit în anii de boom, când vremurile erau bune şi banii curgeau gârlă. În timpul pandemiei, toţi cei cinci brazilieni au părăsit China şi doar doi s-au întors. Goulart, care a plecat în 2021 după ce a susţinut că echipa sa, Guangzhou, nu i-a plătit salariul, a renunţat chiar şi la naţionalitatea sa chineză. Nu este singurul care face asta. Şi Roberto Siucho, care s-a născut şi a crescut în Peru, s-a răzgândit. Siucho a renunţat la cetăţenia peruană pentru a urma naturalizarea prin răposatul său bunic chinez, după ce s-a transferat la gigantul CSL Guangzhou Evergrande în 2019. „A fost o decizie cu adevărat dificilă, pentru că ştiam că odată ce voi deveni naţional chinez voi pierde şansa de a fi convocat pentru echipa de seniori din Peru”, a povestit fotbalistul, care şi-a schimbat oficial numele în Xiao Taotao. „Dar am simţit că este o opţiune bună. Cred că dacă bunicul meu ar fi fost în viaţă, ar fi fost nespus de bucuros.” După câţiva ani şi Siucho s-a renaturalizat ca peruan şi s-a întors la vechiul său club Universitario. Acum are ambiţii să joace la naţionala peruană. N-a fost o decizie luată pe baza unui singur aspect, spune el, ci mai degrabă s-a adunat câte „un pic din toate”. Chiar şi aşa, a existat un punct de cotitură clar.

„2019 a fost un an minunat în China. Familia mea a putut să o viziteze şi să experimenteze. Apoi a venit Covid”, a povestit Siucho. „La un moment dat mi-am dat seama că nu îmi mai văzusem familia de un an şi regulile erau că nu poţi să-i aduci în China pe cei apropiaţi  în timp ce graniţele sunt închise. Mulţi fotbalişti au plecat din cauza asta.” Câştigătorul Cupei Mondiale Fabio Cannavarro – primul antrenor al lui Siucho la Guangzhou – a exprimat un sentiment similar atunci când a renunţat la 28 de milioane de dolari ca salariu şi bonusuri pentru a-şi părăsi postul în 2021, spunând presei de stat că „Covid a schimbat totul”. Alte nume străine sinonime cu anii de aur ai CSL, cum ar fi trioul brazilian format din Hulk, Paulinho şi Alex Teixeira – care împreună au costat peste 150 de milioane de dolari – au plecat şi ele prin transferuri gratuite sau prin reziliere amiabilă. Texeira a renunţat la cererea de naturalizare, iar Paulinho, considerat drept unul dintre cei mai mari jucători ai CSL din toate timpurile, a menţionat în mod explicit pandemia când şi-a motivat decizia sa a pleca. Politica strictă „zero Covid” a Chinei a însemnat că cluburile au fost obligate să se antreneze şi să concureze în locuri „bio-securizate” pe care jucătorii nu au putut să le părăsească luni întregi. În tumultul focarelor şi lockdownurilor, meciurile au fost adesea amânate, ceea ce a adus o frustrare suplimentară. Când se juca, meciurile se ţineau pe  stadioane goale, lipsite de atmosferă. Dorul de casă s-a instalat în sufletele multor jucători. „Timp de trei ani nu m-am putut bucura de a fi soţ sau tată. Am ajuns să-mi văd familia după 9, 10 luni uneori. Nu este viaţa pe care mi-o doresc”, a spus John Mary Honi Uzuegbunam, un internaţional camerunez care a jucat pentru echipa din CSL Shenzhen FC şi pentru Meizhou Hakka din liga a doua din 2018 până în 2022. A ratat naşterea primului său copil, a gemenilor săi şi primele lor două zile de naştere. „Sentimentul a fost atât de îngrozitor, să mă întorc acasă de la antrenament singur. Te uiţi la poze cu familia ta pe telefon şi te gândeşti: «La naiba, sunt un bărbat căsătorit, am copii, ce naiba se întâmplă?».” Mary joacă acum pentru Caykur Rizespor în Turcia. În timp ce restricţiile impuse pentru stoparea pandemiei făceau viaţa mizerabilă pentru mulţi dintre jucători, criza făcea ravagii în rândul firmelor care le finanţau salariile. Grupul Evergrande, al cărui colaps în 2021 a declanşat cea mai gravă criză de pe piaţa imobiliară chineză, s-a prăbuşit sub represiunea guvernului chinez asupra sectorului. Echipa de fotbal masculină afiliată, Guangzhou Evergrande, nu a mai putut să plătească integral salariile jucătorilor, iar în 2022 clubul, de două ori campion asiatic, a fost retrogradat din superliga chineză. „Fotbalul chinez s-a schimbat, multe echipe au fost în criză financiară. Până şi Guangzhou, una dintre cele mai bune echipe din China, s-a confruntat cu situaţii dificile. A fost complicat”, a spus Siucho. Stadioanele goale nu lovesc doar încasările de la spectatori, ci şi ofertele de sponsorizare. Şi cu economia ţării nereuşind să-şi revină, conglomeratele de afaceri şi dezvoltatorii imobiliari pur şi simplu au mai puţini bani de aruncat. Nu toate problemele s-au datorat Covid-ului; unele au fost pur şi simplu decizii de afaceri proaste. În încercarea de a încuraja talentul local, Asociaţia Chineză de Fotbal (CFA) a crescut în 2017 impozitele pentru contractele de transfer din străinătate - orice club care a cheltuit mai mult de 7 milioane de dolari trebuie să plătească o sumă egală către CFA. Cluburile au răspuns printr-o austeritate drastică, ceea ce a redus prezenţa fanilor şi interesul de sponsorizare. Consecinţele tuturor acestor forţe combinate sunt greu de supraestimat. Unul după altul, cluburile de fotbal au fost forţate să se închidă în timp ce se chinuiau să echilibreze contabilitatea sau să plătească salariile superstarurilor. Printre cele mai importante eşecuri a fost Jiangsu Suning, care şi-a luat adio de la prima ligă în 2021 invocând probleme financiare la doar câteva luni după ce a fost încoronat campion al ligii. În anul următor, antrenorul principal al Chongqing Liangjiang, Chang Woe-ryong, şi-a cerut scuze emoţionate că clubul nu a putut să-şi plătească jucătorii. În ianuarie, Wuhan Yangtze a devenit prima echipă care s-a retras din ligă în 2023, fiind a şasea de la începutul pandemiei şi una dintre cele peste 35 din toate diviziile. În februarie, şapte foşti jucători şi antrenori din Shenzhen au depus contestaţii la FIFA cu privire la salariile neplătite. Şi în martie Guangzhou City nu a reuşit să îndeplinească cerinţele financiare pentru a juca în noul sezon CSL. Între timp, Hebei FC chiar a recunoscut că a avut probleme în a plăti facturile la apă şi electricitate, precum şi salariile.

Aducerea talentelor străine în CSL nu a însemnat doar naturalizarea vedetelor născute în străinătate, ci şi ridicarea nivelului jucătorilor locali care au luat contact cu acestea, în speranţa că acest lucru se va transmite şi la echipa naţională.

Aducerea talentelor străine în CSL nu a însemnat doar naturalizarea vedetelor născute în străinătate, ci şi ridicarea nivelului jucătorilor locali care au luat contact cu acestea, în speranţa că acest lucru se va transmite şi la echipa naţională. Analiza rezultatelor echipei naţionale masculine arată că acest lucru nu s-a întâmplat, chiar dacă un nou antrenor principal, sârbul Aleksandar Jankovic, a fost ales în efortul de a schimba lucrurile. Între timp, echipa feminină, comparativ subfinanţată, a devenit probabil singurul succes al fotbalul chinez; locul 14 mondial a câştigat anul trecut Cupa Asiei şi este considerată o posibilă surpriză pentru Cupa Mondială feminină din iulie. De asemenea, şansele Chinei de a găzdui Cupa Mondială par exagerate pentru moment, având în vedere diversele scandaluri de corupţie care au apărut în fotbalul chinez. Comisia anticorupţie a Partidului Comunist investighează în prezent o serie de personalităţi ale CFA, inclusive pe fostul preşedinte Chen Xuyuan, fostul vicepreşedinte Yu Hongchen, fostul antrenor principal Li Tie, fostul secretar general Liu Yi, fostul director general al CSL Dong Zheng, fostul şef al comitetului de disciplină din CFA Wang Xiaoping şi alţii. De parcă acest lucru nu ar fi suficient pentru a da FIFA de gândit atunci când va lua în considerare orice ofertă viitoare a Chinei, singurul reprezentant la FIFA al ţării, Du Zhaocai, şi-a pierdut recent funcţia. În aprilie, Du a devenit cel mai recent scos pe tuşa pentru o anchetă privind „încălcări ale disciplinei şi ale legii”, guvernul desemnând între timp un grup operativ format din şapte membri pentru a conduce CFA. Într-un semn că chiar şi fanii s-au săturat, un clip video în care un actor popular luptă împotriva echipei masculine postat pe platforma chineză de socializare Weibo a primit anul trecut sute de milioane de vizualizări.

Filmările au urmat unei serii de eşecuri ale echipei masculine, inclusiv o înfrângere cu 3-1 în faţa Vietnamului, care a pus capăt speranţelor decalificare la Cupa Mondială din 2022 şi îl prezentau pe Gong Hanlin ridiculizând fotbaliştii supraplătiţi într-un discurs îndreptat contra parlamentului chinez. „O echipă de fotbal cu un venit anual de 3 milioane, 5 milioane sau chiar zeci de milioane şi abia dacă vezi un gol pe teren”, spune Gong în clip. „Este o ruşine totală pentru poporul chinez.”