Când naziştii au început să caute pacienţi evrei în unităţile medicale din Roma, în spatele uşilor închise ale spitalului Fatebenefratelli se afla o secţie plină de pacienţi trataţi pentru sindromul K. Această boală nouă şi necunoscută - al cărei nume a evocat Sindromul Koch (tuberculoză) - a fost un puternic factor de descurajare pentru soldaţii nazişti care căutau evrei, partizani şi antifascişti. Temându-se de infecţie, naziştii nu au îndrăznit să intre în secţie, îndreptându-şi atenţia în altă parte, scriu cei de la Time.

Pacienţii din această secţie fuseseră spitalizaţi şi clasificaţi ca suferind de sindromul K la sfârşitul anului 1943. La data de 16 octombrie a acelui an, naziştii au deportat din diverse zone ale Romei aproximativ 1.200 de evrei. Doar 15 au supravieţuit lagărelor de concentrare. Medicii şi asistenţii spitalului au hotărât aşadar să încerce să salveze un număr tot mai mare de pacienţi, inventând boala cu numele de sindromul K.

Sindromul fost inventat de Giovanni Borromeo, medicul şef al spitalului, cu spijinul celorlalţi medici. Născut în 1898, Borromeo era un antifascist înrăit. Înainte de a prelua postul la Fatebenefratelli, i s-a oferit funcţia de medic şef în alte două spitale, dar le-a respins pe ambele, întrucât îi cereau să devină membru al Partidului Fascist. El a acceptat slujba la Fatebenefratelli întrucât era condusă de călugări catolici şi, conform unui acord între Biserica Catolică şi regimul fascist, era considerat un spital privat, detaşat de reglementările statului, neimpunându-le angajaţilor să aparţină de un partid politic.

La spital, Borromeo a angajat mulţi medici care au fost discriminaţi de regim din diverse motive. Printre aceştia s-a numărat şi medicul evreu Vittorio Emanuele Sacerdoti, care i-a ascuns pe mulţi în spital. În lunile următoare, unitatea a devenit un centru de rezistenţă politică.

Dar rezistenţa antifascistă la Fatebenefratelli nu s-a limitat la sindromul K. În colaborare cu călugării medici, Borromeo şi aliaţii săi au instalat o staţie de radio în interiorul spitalului şi au folosit-o pentru a comunica cu partizanii pentru a-şi organiza rezistenţa. Când Borromeo şi călugării şi-au dat seama că naziştii au identificat poziţia radioului, au aruncat totul în Tibru.

Poziţia lui Fatebenefratelli pe Insulă şi în apropierea ghetoului au creat suspiciuni în rândul oficialilor nazişti. Borromeo şi colegii săi s-au pregătit pentru vizita inevitabilă. Evreii spitalizaţi (şi alţi pacienţi „politici”) au fost enumeraţi în documentele oficiale ca suferind de sindromul K. Numele a fost totuşi o glumă riscantă: Borromeo a numit boala fictivă „K” după Albert Kesselring sau Herbert Kappler. Kesselring a fost comandantul-şef nazist din sud şi a ordonat lui Kappler, care era şeful poliţiei naziste din Roma, să întreprindă masacrul din Peşterile Ardeatine, unde au fost ucise 335 de persoane (soldaţi şi civili). Atât Kesselring, cât şi Kappler au fost judecaţi pentru crime de război şi condamnaţi.

„Sindromul K” a devenit curând un cod care se referea la persoanele ascunse în spital. Adriano Ossicini (care a devenit ulterior ministrul Sănătăţii Italiei în anii '90), printre altele, a scris o serie de mesaje lui Borromeo prin care cerea un număr precis de paturi pentru a fi rezervate pacienţilor care sufereau de sindromul K şi urmau să ajungă la spital în zilele următoare. Spitalul a primit refugiaţi până în ziua în care aliaţii au intrat şi au eliberat Roma.

Pietro Borromeo, fiul lui Giovanni, a dezvăluit că, aşa cum era de aşteptat, la sfârşitul lunii octombrie, naziştii au venit să caute în spital evrei şi antifascişti. Borromeo i-a condus în jurul spitalului şi a descris, în detaliu, efectele teribile pe care sindromul K le-a avut asupra victimelor sale. După ce a făcut acest lucru, i-a invitat să cerceteze secţiile. Naziştii, despre care Pietro Borromeo spune că erau însoţiţi de un medic, au respins invitaţia şi au plecat fără alte investigaţii.

Există diferite versiuni ale modului în care naziştii i-au căutat pe evrei în spital, relatări diferite despre misiunea lui Borromeo şi estimări variate ale numărului de vieţi salvate. Fiecare versiune confirmă invenţia sindromului K. Pietro Borromeo a sugerat că întreaga aventură a fost o campanie planificată şi sistematizată în lupta împotriva fascismului, în timp ce medicii Ossicini şi Sacerdoti au sugerat, în mare parte, că aceasta este în cea mai mare parte improvizată, una dintre numeroasele forme de rezistenţă spontană şi neorganizată în faţa dictaturii.

Indiferent de realitate, un lucru este cert: Sindromul K i-a ţinut pe nazişti departe de „pacienţi”, iar boala inventată a salvat multe vieţi. Meritul lui Borromeo a fost recunoscut atât în ​​Italia cât şi pe plan internaţional. În 2004, ani la mulţi ani după moartea sa din 1961, Yad Vashem, memorialul israelian oficial al victimelor Holocaustului, l-a recunoscut drept unul dintre cei mai aprigi protectori ai acestora, o onoare acordată celor care şi-au riscat viaţa pentru a salva evreii în timpul Holocaustului. Ca şi alţi bărbaţi şi femei care i-au ascuns pe evrei în casele lor, în spaţiile publice sau care au minţit pentru a-i salva, medicii şi călugării de la Fatebenefratelli şi-au pus viaţa şi libertatea în pericol.

Oficialii nazişti din Roma nu au aflat niciodată că sindromul K nu exista.