Publicaţia The Atlantic descrie pe larg efectele pe care această ignoranţă o are asupra politicului şi businessului american. Mai grav este că politicul şi businessul se împletesc acum la conducerea SUA mai mult ca niciodată.

Timp de doi ani, la începutul anilor 1990, Richard Palmer a fost ofiţerul CIA detaşat la ambasada SUA din Moscova. Evenimentele care se desfăşurau în jurul său – colapsul Uniunii Sovietice şi ascensiunea Rusiei – au fost atât de haotice, traumatizante şi palpitante, încât cele mai multe au depăşit analizele făcute la rece. Din toate informaţiile care treceau prin biroul său, Palmer a dobândit o înţelegere clară a spiritului acelor vremuri. O mare parte din restul lumii striga de bucurie că istoria a căpătat o traiectorie frumoasă, spre pieţele libere şi spre democraţia liberală. Raportul lui Palmer despre evenimentele din Rusia a venit ca un baros. În toamna anului 1999, el a depus mărturie în faţa unei comisii a Congresului pentru a-i readuce cu picioarele pe pământ pe membrii acestuia şi pentru a-i avertiza cu privire la ceea ce avea să vină.

Oficialii americani, credea Palmer, au judecat greşit Rusia. Washingtonul şi-a pus încrederea în elita noului regim; a crezut-o pe cuvânt atunci când şi-a exprimat angajamentul faţă de capitalismul democratic. Însă Palmer a văzut de aproape cum interconectarea tot mai mare a lumii – mai ales a finanţelor globale – ar putea fi folosită pentru rău. În timpul Războiului Rece, KGB-ul a devenit expert în înţelegerea căilor lăturalnice ale sistemului bancar din Occident, iar ofiţerii de spionaj au devenit maeştri în ceea ce priveşte transmiterea de cash către agenţii lor din străinătate. Acest talent a facilitat acumularea de noi averi. În zilele de agonie a URSS, Palmer privea cum vechii lui adversari din serviciile de informaţii sovietice deturnau fonduri de miliarde de la trezoreria statului lor spre conturi private din Europa şi din SUA. Acesta a fost unul dintre cele mai mari jafuri din istorie.

Washingtonul şi-a făcut o poveste reconfortantă care a minimalizat importanţa acestei erupţii de cleptomanie: aceştia erau răufăcători din afara sistemului şi oportunişti necinstiţi care se grăbeau să exploateze slăbiciunea noului stat. Această situaţie l-a înfuriat pe Palmer. El a vrut să trezească Congresul, să-l facă să-şi dea seama că hoţii erau chiar elita care conducea fiecare colţ al sistemului. „Pentru ca SUA să fie unde Rusia este astăzi“, a explicat el în faţa comisiei Congresului, „ar avea o corupţie masivă la care să ia parte majoritatea membrilor Congresului, precum şi departamentele de justiţie şi trezorerie şi agenţi ai FBI, CIA, DIA, IRS, poliţia federală, patrulele de frontieră, ofiţeri de poliţie locali, Rezerva Federală, Curtea Supremă de Justiţie.“ În mărturia sa, Palmer l-a menţionat chiar pe primul-ministru al Rusiei, recent instalat şi puţin cunoscut (pe care l-a numit în mod eronat Boris Putin), acuzându-l că „ajută la prădarea Rusiei“.

Statele Unite, a subliniat Palmer, au devenit un complice în acest jaf. Aprecierea lui era nemiloasă. Vestul ar fi putut respinge sumele furate; ar fi putut opri fluxurile de bani către firme paravan şi paradisuri fiscale. În schimb, băncile occidentale şi-au etalat prada rusească adăpostită în seifurile lor. Furia lui Palmer se concentra pe provocarea unei introspecţii – şi pe alimentarea anxietăţii cu privire la pericolul pe care ascensiunea cleptocraţiei l-ar prezenta pentru Occident. La urma urmei, ruşii ar avea un interes puternic să-şi protejeze activele relocate. Ar dori să-şi protejeze aceste averi de politicienii americani moralizatori care ar putea să încerce să le confişte.

Cu optsprezece ani inainte ca procurorul special Robert Mueller să înceapă investigaţia privind interferenţele externe în alegerile din SUA, Palmer a avertizat Congresul cu privire la donaţiile politice ruseşti către politicienii americani şi partidele politice făcute cu scopul de a obţine influenţă. Miza ar fi putut fi o contagiune sistemică: valorile ruseşti ar putea infecta şi apoi slăbi sistemele de apărare morală ale politicii şi afacerilor americane.

Acest spion a fost un profet, iar el a vorbit într-un moment de cotitură al istoriei corupţiei mondiale. America nu şi-a putut permite să se amăgească presupunând că ar putea reprezenta un model de virtute, cu atât mai puţin să apară ca un spectator inocent. Cu toate acestea, atunci când Iegor Gaidar, un prim-ministru rus reformist din primele zile postcomuniste, a cerut Statelor Unite să ajute la găsirea miliardelor pe care KGB le ascunsese, Casa Albă a refuzat. „Ieşirile de capital sunt ieşiri de capital“ a fost modul în care un fost oficial al CIA a rezumat raţionamentul american pentru a rămâne în aşteptare. Însă acestea au fost ieşiri de capital la o scară fără precedent şi doar prologul unei epoci de furt excesiv. Când economistul Gabriel Zucman de la Berkeley a studiat problema în 2015, el a constatat că 52% din avuţia Rusiei era în afara ţării.

Prăbuşirea comunismului în celelalte state postsovietice, împreună cu orientarea Chinei spre capitalism au adus aportul lor la averile cleptocratice care au fost duse în străinătate pentru păstrarea lor în siguranţă. Oficiali din întreaga lume au prădat întotdeauna bugetele ţărilor lor şi au acumulat averi din mită. Însă globalizarea bancară a făcut ca exportul banilor lor iliciţi să fie mult mai convenabil decât a fost înainte – ceea ce, desigur, a încurajat şi mai mult furtul. După o estimare, peste 1.000 de miliarde de dolari părăsesc acum ţările în curs de dezvoltare din întreaga lume în fiecare an sub formă de bani spălaţi şi evaziune fiscală.

La fel ca în cazul Rusiei, o mare parte din această avere obţinută prin jaf se află în Statele Unite. New York, Los Angeles şi Miami s-au alăturat Londrei în grupul celor mai dorite destinaţii din lume pentru banii spălaţi. Acest boom a îmbogăţit elita americană care l-a făcut posibil – şi a degradat valorile politice şi sociale ale naţiunii americane în acest proces. În timp ce toţi ceilalţi lăudau naşterea unei lumi globalizate care va adopta cele mai bune valori ale Americii, Palmer a văzut pericolul opusului: ca valorile cleptocraţilor să devină ale Americii. Această viziune sumbră se apropie acum de împlinire.

Contaminarea s-a răspândit remarcabil de rapid într-o ţară bântuită de la fondarea ei de pericolul corupţiei. Statele Unite au avut atacuri de conştiinţă pe drumul spre topul noii ordini globale – lucru consemnat de jurnalistul britanic Oliver Bullough în cartea sa „Pământul banilor: De ce hoţii şi escrocii guvernează lumea şi cum să le-o luăm înapoi“. În lunile care au urmat mărturiei lui Palmer, spiritul vremii a urmat direcţia arătată de el, cel puţin pentru un timp. Articolele de ziar din toamna anului 1999 au arătat cum miliarde de dolari din bani ruseşti, o parte dintre ele aparent având legături cu un presupus şef al crimei organizate, au aterizat la Bank of New York. Aceste sume au luat prin surprindere administraţia lui Bill Clinton, care a pregătit norme anti-spălare de bani mai dure, menite să întărească reglementările bancare. Însă administraţia se afla în ultimul an de guvernare, iar adoptarea oricărei legi noi ar fi necesitat un efort legislativ şi calmarea lobbyiştilor gălăgioşi, aşa că planurile au stagnat.

Propunerile din epoca Clinton ar fi rămas o curiozitate nebăgată în seamă  în arhivele naţionale dacă Osama bin Laden nu ar fi atacat SUA. În zilele de după prăbuşirea turnurilor gemene, administraţia lui George W. Bush a cerut furios Washingtonului idei pe care să le înghesuie în proiectul de lege de 342 de pagini care avea să devină The Patriot Act. Un sentiment de panică naţională a creat pentru un moment o oportunitate pentru birocraţi să pună în practică planurile lăsate până atunci la păstrare. Titlul III din The Patriot Act, legea privind oprirea spălării banilor şi cea privind finanţarea terorismului, au fost promulgate la aproape o lună după 11 septembrie.

Această secţiune a proiectului de lege a fost o realizare legislativă monumentală. Neabătuţi de norii de fum ai crizei, reprezentanţii marilor bănci au hărţuit Senatul, încercând să oprească schimbarea. Oficialii de la Citibank au intrat în conflicte verbale cu angajaţi ai Congresului în sala mare. Această furie reflectă forţa pe care o are Patriot Act. Dacă o bancă descoperă bani dubioşi transferaţi din străinătate, acum este obligată să raporteze transferul către guvern. De asemenea, banca ar putea face obiectul unor acuzaţii penale dacă nu a stabilit garanţii suficiente împotriva fluxului de cash ilegal. Nu e de mirare că băncile au luptat ferm împotriva impunerii unui număr atât de mare de reguli noi, ceea ce le-a obligat să-şi întărească diviziile de conformitate – şi, mai mult decât atât, le expune la pedepse scumpe pentru permisivitate.

O mare parte din ceea ce a cerut Palmer a devenit brusc legea pământului. Însă cuibărită în Patriot Act stă lucrarea altor lobbyişti. Fiecare district de locuinţe din ţară are proprietăţi imobiliare, iar reprezentanţii grupurilor de interese pentru acest gen de afaceri au cerut scutirea de la monitorizarea tranzacţiilor străine dubioase la care obliga noua lege. Toţi au înfăţişat imagini cu mame din cartiere mărginaşe care înfig semne cu „De vânzare” pe peluze, uşor de păcălit de către cumpărători. Lobbyiştii au convins în cele din urmă Congresul să acorde industriei o scutire temporară de la obligaţia de a aplica noua lege.

Scutirea s-a bazat pe o lacună legislativă – o oportunitate extraordinară de creştere pentru afaceri cu proprietăţile imobiliare scumpe. Cu toate zorzoanele noi cu care a fost împopoţonat sistemul financiar, străinii tot puteau cumpăra apartamente sau vile de lux în mod anonim şi cu uşurinţă, ascunzându-se în spatele companiilor paravan înfiinţate în state americane precum Delaware şi Nevada. Aceste state, alături de altele, au transformat înregistrarea companiilor fantomă într-o afacere extrem de profitabilă – şi era uimitor de simplu de făcut astfel de aranjamente în numele unui dictator, unui traficant de droguri sau unui oligarh. Potrivit Global Witness, un ONG anticorupţie din Londra fondat în 1993, achiziţionarea unui card de bibliotecă necesită mai multe proceduri de identificare în multe state decât crearea unei companii paravan anonime.

O mare parte din banii care s-au strecurat în bănci înainte ca Patriot Act să devină lege erau acum folosiţi pentru a cumpăra proprietăţi. New York Times a descris fenomenul într-o serie de anchete publicate în 2015, numite Towers of Secrecy. Reporterii au descoperit că apartamentele din ultraluxosul Time Warner Center din Columbus Circle, Manhattan, erau deţinute de o constelaţie de cleptocraţi. Unul dintre aceste apartamente aparţinea familiei unui fost senator rus, ale cărui posibile legături cu crima organizată l-au împiedicat să intre în Canada în mod legal timp de câţiva ani. Un alt apartament de la acelaşi etaj a aparţinut unui om de afaceri grec care a fost arestat recent într-o  campanie împotriva corupţiei din guvern. Familia unui fost guvernator columbian, închis pentru că a profitat de funcţie pentru a se îmbogăţi, avea o locuinţă pe care nu o mai putea vizita.

Aceşti locatari – şi toţi neagă că ar fi făcut ceva rău – au efectuat achiziţiile într-un mod care a devenit obişnuit. La nivel naţional, aproape jumătate din locuinţele în valoare de cel puţin 5 milioane de dolari, a constatat The Times, au fost cumpărate folosind companii paravan. Proporţia a fost mai mare în Los Angeles şi Manhattan (unde mai mult de 80% din vânzările Time Warner Center se încadrează în această descriere). După cum a arătat Departamentul de Trezorerie în 2017, aproape una din trei achiziţii imobiliare high-end pe care le monitorizează implică un individ pe care guvernul îl urmăreşte ca fiind „suspect“. Cu toate acestea, se face că prezenţa unui număr atât de mare de cumpărători obscuri nu a tulburat niciodată industria imobiliară sau, după caz, pe politicieni. În 2013, primarul oraşului New York, Michael Bloomberg, a întrebat: „Nu ar fi minunat dacă i-am convinge să se mute aici pe toţi miliardarii ruşi?“.

Primirea călduroasă a creat o disonanţă ciudată în politica americană. Luaţi cazul magnatului aluminiului Oleg Deripaska, un personaj cu multiple apariţii în investigaţia privind intervenţia rusă în alegerile prezidenţiale din 2016. Departamentul de Stat, preocupat de conexiunile lui Deripaska cu crima organizată rusească (pe care acestea le-a negat), i-a limitat deplasările în Statele Unite ani de zile. Astfel de temeri nu au stat în calea obţinerii unui conac de 42,5 milioane de dolari în partea superioară a Manhattanului şi a unei alte proprietăţi în apropierea zonei în care sunt concentrate ambasadele şi misiunile diplomatice din Washington – Embassy Row.

De-a lungul timpului, decalajul dintre intenţiile nobile ale Patriot Act şi realitatea murdară de pe piaţa imobiliară a devenit prea largă pentru a fi ignorată. În 2016, administraţia lui Barack Obama a testat un program pentru a aduce industria imobiliară în linie cu băncile, obligându-i pe brokeri să-i raporteze şi pe cumpărătorii străini. Programul, implementat mai întâi în Miami şi Manhattan, ar fi putut deveni scheletul unui regim de aplicare a legii cu adevărat robust. Dar apoi preşedinţia americană s-a schimbat, iar la putere a venit un baron imobiliar. Succesorului lui Obama i-a plăcut să vândă apartamente de lux cumpărătorilor străini anonimi – şi astfel s-ar putea ca acesta să fi devenit dependent de banii lor. (Sfârşitul primei părţi.)