"De ce conversia creditelor din CHF în lei generează pierderi şi nu profit diminuat? Pentru că banca, având o poziţie valutară echilibrată, atrăgând finanţare în franci elveţieni ca să acorde credite în franci elveţieni, suportă la rândul ei, cel puţin parţial, majorarea sau deprecierea leului în raport cu francul la momentul în care va cumpăra de pe piaţă franci elveţieni pentru restituirea datoriei. Este adevărat, există şi un efect pozitiv la nivelul instituţiei de credit, ca urmare a majorării fluxurilor de numerar, veniturile din dobânzi vor creşte, dar nu vor putea compensa majorarea creditelor neperformante şi pierderea la nivelul instituţiei de credit ca urmare a faptului că va trebui să restituie datoria în franci elveţieni", a declarat miercuri Virgil Dăscălescu, şeful Serviciului Riscuri Macroprudenţiale din cadrul Direcţiei Stabilitate Financiară a BNR, la o conferinţă pe tema stabilităţii financiare.

Întrebat ulterior de jurnalişti dacă băncile au atras finanţări în franci elveţieni pe termen lung pentru a acorda astfel de credite, Dăscălescu a spus că instituţiile de credit s-au împrumutat în această monedă, însă perioada de împrumut depinde de sursa de finanţare.

"Pentru asigurarea creditării în franci elveţieni, instituţiile de credit au atras finanţare în franci elveţieni, de aşa natură încât poziţia valutară netă este zero sau apropiată de zero. Cu alte cuvinte, instituţiile de credit nu au speculat contra debitorului. Ca idee, de îndată ce ar ajunge la maturitate sursa de finanţare, ar fi rostogolită tot în franci, pentru că altfel ar intra pe poziţie valutară semnificativ lungă", a explicat Dăscălescu.

Pe de alte parte, clienţii băncilor cu credite în franci elveţieni spun că acestea le-au virat în conturi, la momentul accesării împrumutului, banii în euro sau lei, şi că nu dispuneau fizic de franci elveţieni la casele de schimb valutar. Majoritatea împrumutaţilor n-au văzut francii elveţieni tranzacţionaţi, operaţiunile fiind realizate "pe hartie", indicând că băncile probabil nu aveau atrase resurse în franci de fapt.

Dăscălescu a vrut să lămurească chestiunea în prezentarea susţinută, dacă băncile au speculat împotriva clienţilor împrumutaţi în franci elveţieni.

"O discuţie actuală este dacă băncile au speculat contra debitorilor. Dacă o instituţie de credit consemnează o poziţie valutară lungă sau scurtă semnificativă, penalizarea în termeni de capital este semnificativă. O instituţie de credit care ar avea o poziţie valutară lungă, care ar credita masiv în franci elveţieni, ar avea o cerinţă de capital suplimentară conform reglementărilor atât de mare, care ar trebui suportată de capital, încât nu ar fi rentabil economic să susţină poziţia respectivă", a explicat oficialul.

Dăscălescu spune că instituţia de credit rămâne în continuare cu finanţarea atrasă din exterior în franci elveţieni, iar clientul rămâne dator către bancă în franci elveţieni, chiar dacă la momentul accesării împrumutului banca i-a oferit un serviciu independent de conversie a creditului în altă valută, respectiv euro sau lei.

Potrivit datelor prezentate, BNR a încercat şi un exerciţiu de extimare a principalelor elemente de venituri şi cheltuieli ale băncilor la nivelul unui credit în franci elveţieni în perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2013, din care rezultă că, pe o perioadă de cinci ani, instituţiile de credit ar fi consemnat o pierdere anuală estimată "conservator" la aproximativ 3,9% din soldul mediu al creditelor la valoare netă în CHF.

Astfel, principalele surse de venit din creditare provin din dobânzi şi comisioane, acestea din urmă reprezentând o treime din nivelul dobânzii.

"Comisioanele nu pot fi estimate direct, dar în mod conservator am presupus că instituţiile de credit ar avea capacitatea de a încasa suplimentar din comisioane 25% din venituri. Este o ipoteză conservatoare, cel mai probabil valoarea încasată este mai mică", a afirmat oficialul BNR.

Totodată, cea mai importantă cheltuială se referă la ajustările pentru depreciere, respectiv constituirea de provizioane, ca urmare a neplăţii datoriilor, acest factor generând cele mai mari pierderi.

"De exemplu, din 10 credite, dacă un debitor nu plăteşte, presupunând că sunt credite de valoare omogenă, aplicarea unei dobânzi de 10% este necesară strict pentru acoperirea pierderii ca urmare a faptului că un debitor nu plăteşte. În cazul creditelor în CHF, numărul celor care nu au putut efectua plata, din diverse motive, a fost atât de mare încât şi profitul care ar fi fost în mod normal consemnat a fost erodat integral ca urmare a cheltuielile cu provizioanele aferente unui astfel de credit", a precizat Dăscălescu.

El a explicat fenomenul de neplată mai mare în cazul creditelor în CHF faţă de cel al împrumuturilor în euro prin şocul dublu al deprecierii valutare, leu-euro şi euro-franc, pe acesta din urmă catalogându-l "un şoc suplimentar şi deloc nesemnificativ", ambele contribuind la înrăutăţirea situaţiei debitorilor.

Al doilea element substanţial pe partea cheltuielilor este legat de costurile fixe ale băncii, despre care oficialul BNR spune că sunt foarte mari la nivelul sectorului bancar românesc. Ca urmare, băncile au tendinţa să compenseze creditarea prin aplicarea unor marje substanţiale pentru acoperirea costurilor fixe.

Ultimul aspect luat în calcul pentru exerciţiul efectuat a fost costul mediu de finanţare, foarte greu de estimat la nivelul creditelor în franci elveţieni, potrivit lui Dăscălescu, aşa încât pentru aproximarea acestuia s-a pornit de la costul de finanţare în euro şi s-a ţinut cont de diferenţa dintre LIBOR-EUR şi LIBOR-CHF.

"Foarte clar, instituţiile de credit nu au consemnat profit din creditarea în franci elveţieni. Chiar dacă variem puţin ipotezele, vom ajunge la aceeaşi concluzie", a tras linie oficialul BNR.